Un Toast

Pe Angela am cunoscut-o în 2011, când a venit în practică la Boștină, unde eu lucram deja de aproape un an împreună cu Andrei, Irina (care avea monopol pe singurele boxe din birou) și Cosmin.

 

 

Angela era o puștoaică de douăzeci și-un pic de ani din Vâlcea, înaltă, blondă (dar foc de deșteaptă), rece și destul de arogantă care reușea să fie mereu în centrul atenției fără prea mult efort, iar eu…aveam cu cinci ani mai mult decât ea și credeam că ”eu știu cel mai bine”.

La început nu ne-am înțeles, pentru că nu aveam nimic în comun. Ea – o ființă eminamente socială, întotdeauna înconjurată de prieteni și colegi, în timp ce eu dădeam din ce în ce mai multe semne de introvertire preferând să mă retrag din mediul avocățesc rigid și lipsit de emoții, să fug de small talk și să mă pierd în pauză pe străduțe paralele și perependiculare pe Jean Louis Calderon (acolo unde era sediul nostru), să descopăr muzee și galerii de artă, case de licitații și terase, să uit de ceas și să întârzii întotdeauna la birou.

Ea îmi era indiferentă, eu îi displăceam vădit.

Ea, încercănată și puțin mahmură povestea în fiecare luni despre ieșirile în cluburi de fițe din week-end, eu dădeam ochii peste cap cu superioritate, comparând banala ei aventură cu mult mai interesantul eveniment artistico-hipsteresc la care luasem parte în același timp, în altă parte a Bucureștiului.

Ea era dependentă de IPhone-ul din dotare, eu nu mă despărțeam de săpuniera Nikon pe care o aveam atunci.

Ea plângea după fiecare revenire în brațele infidele ale aceluiași bărbat, convinsă că el era dragostea cu iz de telenovelă vâlceană a vieții ei – intens, neînțeles și alambicat – deci interesant al naibii – eu mă îndrăgosteam periodic și inconstant de câte unul.

Ea-și petrecea vacanțele de 1 mai la Loft Mamaia, eu luam trenul spre Sibiu, Drobeta Turnu Severin, Sighetul Marmatiei, Timișoara, Cluj sau Oradea.

Ea putea încropi o mică dramă din absolut orice, eu lăsam să-mi treacă întrebările esențiale pe lângă urechi, într-o lipsă de responsabilitate soră cu boala psihică.

Ea rămânea mereu distantă, displăcându-i apropierile fizice până la repulsie, eu profitam de orice eveniment ca s-o îmbrățișez.

Irina și Cosmin au plecat aproape simultan și știu că am luptat o perioadă, până când boxele au ajuns în sfârșit la mine (acolo unde știm cu toții că într-o lume perfectă s-ar fi aflat încă de la început).

Când nu eram afară sau la Primărie și mai ales când rămâneam singure și nu aveam chef de rapoarte, contracte, minute și adrese, ne luam (încă) o cafea infectă de la aparatul de pe hol, sorbeam spuma uitând de restul, ascultam Guerilla și ne lăsam pe spătarul scaunelor într-o relaxare profundă, iar atmosfera din biroul nostru devenea chiar plăcută.

Pe nesimțite am coborât garda. Descopeream mereu alt univers de subiecte de conversație între noi, care treceau departe, dincolo de pereții clădirii aceleia. Angela era, de fapt, profundă. Nici nu știu când am început să-i povestesc lucruri despre mine și momente din viață pe care nu le mai știa nimeni, pe care le consideram tabu sau cărora nu le putusem găsi rostul, lucruri la care mă gândisem în mod superficial până atunci, neîmpliniri, vise. Ei i-am mărturisit într-o zi făcând ochii mari ”Angela, mi-e frică să nu mă pierd”. Evident, acum râde ori de câte ori își amintește. Ea m-a salvat de atâtea ori de nervii lui Andrei când întreceam măsura uitată de Dumnezeu făcând poze în nu știu ce cul-de-sac de pe la Romană. Pe ea nu puteam s-o mint. Nu știu când între noi a căzut ultima mască și nici a cui a fost.

Dar știu că a fost prima personă care m-a ajutat să înțeleg că locul meu nu a fost decât temporar acolo, dar esențial. Pentru mine. Discutând cu ea am învățat că durerea trebuie scormonită, curățată și pusă la aerisit. Datorită ei am aflat cum să vorbesc cu mine. Datorită ei, în pauze, în loc de drumuri la Sephora și plimbări fără țintă pe străzi am început să mă refugiez, citind, în Cărturești. Datorită ei m-am înscris la Compania de Artiști. Datorită ei am avut curajul să-mi dau demisia.

 

 

Dacă aș avea ceva esențial de spus despre relația noastră, ar fi ”mai ții minte-urile” și câteva din inside jokes-urile noastre, excursia la Babele unde am râs nestăvilit până la durere discutând despre lădițe și îngeri în culorile curcubeului, balconul infinit și ficatul universal, conversațiile lungi cu ea și Andrei la Londra și faptul că am crescut împreună.

Și iată-ne astăzi…la nunta lor.

Cu toată dragostea,

Bunica.

 

Green Eyed Kisses,