Victoriei 141

Am povestit deja în câteva rânduri cât de mult înseamnă pentru mine Palatul Cantacuzino de pe  Victoriei 141, dincolo de frumusețea lui vădită, mirosul discret de mobilă veche îmbibat în pereții înalți, draperiile grele și cele câteva obiecte ce i-au aparținut lui Enescu – în vitrine transparente – și liniștea amintirilor ce ne-au iertat în sfârșit pe amândoi, o liniște profundă care mă cuprinde oriunde mă simt Acasă.

 

 

Probabil ai trecut de multe ori pe lângă palat neștiind ce se ascunde dincolo de porțile străjuite de cei doi lei din piatră și ți-ai apropiat fruntea de gardul cu felinare încorporate și dantelă neagră, rece, din fier forjat, poate ai privit cu nesaț panoul cu programul concertelor gândind ”Trebuie neapărat să vin și eu o dată aici” și n-ai făcut-o nici până azi.

Sau poate cândva, mânat de o curiozitate sănătoasă, ai trecut în sfârșit de marchiza de sticlă în stil Art Nouveau ce acoperă intrarea ca o imensă crinolină fluidă. Și poate atunci nici nu știai că e Art Nouveau, dar ai fi putut jura că nu există nimic mai grațios pe pământ (și încă n-ai văzut nimic).

 

Poate ai admirat holul cu sigla Cantacuzinilor și deviza lor ”Que nocent docent” cu uimirea și prudența celui ce a găsit întâmplător portalul spre o altă dimensiune, pășind pentru prima dată în lumea aceea care nu-i a lui – spectator și nimic mai mult.

Apoi ai ridicat privirea spre tavanul pictat discret și ți-ai spus că auriul completează perfect nuanțele de bleu și detaliile roz și pentru o clipă ai uitat de prezent și chiar și de tine, dar ochii, în căutarea lor năvalnică, s-au oprit asupra recenziei Trip Advisor lipită strâmb pe unul din pereții de marmură, iar ironia detaliului acestuia te-a trezit, aducându-te iremediabil în contemporaneitate.

Scuturându-te de tot ce mai rămăsese din vis, te-ai strecurat prin dreapta, spre interioarele care nu amintesc prin nimic de întâia lor stăpână, Ecaterina Băleanu-Cantacuzino, căci sunt pline de detalii ce l-au compus pe Enescu: prima lui vioară, o pereche de ochelari, o medalie, premii câștigate la concursuri internaționale, fotografii din Paris, titluri în ziarele vremii, o sculptură a mâinilor sale după ce a suferit un atac cerebral, butoni, o partitură, diverse manuscrise,  un rând de haine, un pian și apoi încă unul…

 

Și poate, asemeni mie, te-ai simțit mic și înfrânt pentru o clipă care ți-a părut nesfârșită, privind sufrageria, tavanul ei înalt cu finisaje florale și chipuri de ipsos, mecanismul complicat de închidere a ferestrelor, picturile pe lemn semnate Nicoale Vermont (printre care ”Țărăncuța cu cofă” și ”Cioban cu oile”, inspirate de pictura lui Grigorescu) comparându-le cu propria ta sufragerie, visele și existența ta măruntă. Și-ai fi vrut să-ți urli lipsa de ambiție și har.

 În schimb ai tăcut și-ai închis ochii resemnat, lăsându-te să plutești pe acordurile Baladei pentru vioară care s-a insinuat tiptil în liniștea neclintită (pesemne doamna de la intrare a dat drumul la casetofon,  așa cum i-a cerut Conducerea să facă de fiecare dată când intră cineva în muzeu, fie și o nălucă ce nu găsește drumul spre dincolo).

 

Dar mai mult ca orice, ai fi vrut să te întorci în timp, la seara în care ”Nababul” a deschis porțile ”Casei cu lei” pentru prima oară: 1906, februarie. Bal, protipendadă, medalii, mătăsuri ușoare pe care abia le simți topindu-ți-se între dege…

Între timp, ai ajuns în Aula Mică și visul s-a curmat iarăși, într-o realitate sublimă, mai amețitoare decât orice vis, cu vitralii rotunde, mozaicuri aurii și  pereți sculptați, iar plafonul…ah, plafonul acela – privindu-l, Cerul s-a deschis deasupră-ți, iar Apollo și Muzele sale ți-au apărut aievea dintre nori ca de vată de zahăr, încât ai fi putut să juri că acuarelele lui George Demetrescu Mirea au viață într-ânsele (și încă n-ai văzut nimic).

  

  

Acum ne aflăm amândoi dinaintea intrării către Aula Mare* îmbătați de avanlanșa de stiluri, detalii și timpuri pe care le-am traversat pe nesimțite – tu, întrebându-te cum de n-ai știut de locul  ăsta până acum, iar eu, retrăindu-mi povestea în tot spectacolul ei de culori, forme și stări fantomă fără să pot uita că acolo, în casa ”Nababului”, în timpul unui concert pentru vioară, a început una dintre cele mai frumoase iubiri ale secolului, imortalizată de George Demetrescu Mirea în nepământene nuanțe de bleu și roz ale Cerurilor deschise doar pentru noi (așa cum am simțit de când mi-ai luat mâna într-a ta pentru prima oară). Toate au rămas nemișcate, numai noi am devenit de nerecunoscut. Și parcă au trecut încă o sută de ani de atunci.

Dar cu cât povestești cuiva despre Palatul Cantacuzino celui ce nu l-a văzut niciodată cu ochii săi, cu atât te îndepărtezi de adevăr – el trebuie traversat de la un capăt la altul, trăit, să simți cum aerul lui îți ajunge din nări în plămâni, cum se așează pe piele și trece în sânge, cum urcă și coboară melancolic prin tine asemeni acordurilor Suitei pentru Pian de Enescu, cum se strecoară într-un ungher și rămâne acolo pentru totdeauna, neschimbat.

*aceasta nu face parte din Muzeul propriu-zis, de aceea porțile sale nu se deschid decât rareori, de obicei pentru concerte, iar prețul de intrare nu depășește 6 lei.

Green Eyed Kisses,