Altă călătorie Acasă

Pentru mine, Acasă înseamnă de două ori pe an și fiecare călătorie are o temă anume. Nu pentru că așa spun eu, ci pentru că de fiecare dată e altfel. Am înțeles abia acum că fiecare revenire în spațiul în care am crescut înseamnă mult mai mult decât drumul spre casă – e drumul către mine însămi.

 

 

 

După o absență de trei luni, momentul în care i-am revăzut a fost dureros, plin de remușcări și resemnări. Totul îmbătrânise în jur, camera, obiectele și problemele deveniseră mici, rochiile din dulap mă cam strângeau în talie, nu mai găseam nimic din ce lăsasem prin sertare pentru că tata, de dorul meu, reorganizase camera, comentatorii politici mestecau pe nerăsuflate fraze amalgamate și inconsistente, asistentele TV erau cu totul altele iar eu nu puteam face nimic pentru a încetini inevitabilul. Așa că am plâns aproape în fiecare noapte, prelung, sufocant și mut pentru tot ce nu avea să mai fie niciodată la fel, întinsă pe covor, strângând la piept icoana cu chipul Maicii Domnului și margini de oglindă ca de atâtea ori când urma un examen dificil, mă îndrăgosteam de cine nu trebuie sau ceva durea persistent și inexplicabil în mine.

Altă dată am venit acasă fără niciun scop precis și am plecat cu brațele pline de cutii cu pantofi creați de mine, urmând să pun în sfârșit bazele primei mele afaceri.

Următorul drum s-ar fi vrut a fi o surpriză de ziua tatei, dar până să afle că am ajuns a alunecat de la înălțime și a căzut pe spate fisurându-și două coaste. Și-apoi, momentul revederii, la spital, înconjurați de medici și asistente care treceau pe lângă noi calmi, neabătuți, fără măcar să-i arunce o privire omului cu sânge pe tricou și ochi roșii, care abia putea să respire și pe care îl trântiseră într-un scaun cu rotile și-l uitaseră acolo. Apoi neputință, frică și furie. O furie oarbă care mi-a făcut tâmplele să pulseze și care mi s-a oprit în gât. Am urlat-o fără să mă pot controla. Către toți pasivii aceia. Din rărunchi. Din disperare. Și cineva, în sfârșit, a venit să întrebe ce se întâmplase.

Apoi…am pierdut pentru totdeauna mâinile bunicii. Am fost acolo, la căpătâiul ei, când unghiile au început să se învinețească, când i-a curs ultima lacrimă pe obrazul drept și a mai lăsat o dată să-i iasă aer din piept. A trecut un an și încă nu pot concepe că ea nu mai este. Și-n rugăciunile de seară locul ei e tot după mama și tata, la vii.

Astă-iarnă am găsit totul rece și trist. Un București criogenat, în luptă cu poleiul și ploile înghețate. Copaci altă dată semeți, acum arătau jalnic, aplecați sub greutatea unui strat gros, translucid și rece. Din timp în timp, se auzea zgomotul câte unei crengi rupându-se, întotdeauna urmat de un spectacol dezolant, cu oameni adunați în jurul copacului infirm, jelindu-l. Nici mugurii perfect încapsulați, nici frunzele captive sub stratul sticlos nu mai puteau avea vreo șansă. Tot atunci am găsit un porumbel înghețat, cu o excrescență rotundă, cât bobul de mazăre chiar pe articulația aripii drepte și așa am aflat de Fundația Visul Luanei, o minune de loc cu o poveste pe cât de tristă pe atât de înălțătoare despre dragostea pentru animale, unde sper că l-au vindecat și apoi l-au lăsat să zboare.

Iar acum…Acasă a fost o încununare a iubirii. În primul rând, pentru că…s-a măritat Angela! O fată numai lumină, cu un soare mare deasupra capului și o salbă de dinți ca perlele de albi. A fost o nuntă boemă, cu iarbă, căpițe de fân, cărți vechi drept mărturii (Stendhal – ”Despre iubire”), oameni care-mi deveniseră dragi cu mult timp înainte să-i cunosc, din poveștile ei, cu chicoteli în timpul cununiei civile și râsete prelungi când domnișoara de onoare uitase să aducă verighetele. A fost o zi senină și caldă de început de iunie și spre seară a plouat numai puțin, cât să trezească mirosul de fân și iarbă proaspăt cosită, deși se anunțaseră furtuni puternice și inundații. Și nu știu pentru ei cum a fost, însă pentru mine a fost tumult de bucurie încununat de revelații, am băut (mult!), am cântat (prost!) și am dansat singură, în ploaie, cu trandafir în păr și inima bătând, să-mi spargă pieptul.

A doua zi încă nu-mi revenisem complet din povestea nunții lor și încă pluteam, bezmetică de parcă în mine se schimbase ceva. A treia zi am găsit cutia cu amintiri pe care tata o ”pusese bine”. Jurnale din *99, oracole, fotografii, scrisori din liceu, carnetul de note, poezii din clasa a VIIIa, o copie a piesei de teatru ”Les Belles-Soeurs” (”Cumetrele”) de Michel Tremblay în care am jucat-o pe Linda Lauzon, o dischetă, o șuviță din părul meu, o măsea, nume de băieți de care credeam că sunt iremediabil îndrăgostită și vise platonice cu ei, încurcături sentimentale, întrebări fără răspuns, descrierea primului sărut (în detaliu!), complexe, explicații, autografe, agonii, sensibilități, preocupări, treceri dintr-o etapă în alta – erau toate acolo, așteptând să fie retrăite.

Și m-au răscolit profund, toate…fără să știu, fără să-mi imaginez că se poate, am pătruns în universul unei adolescente care visa simultan să cânte ca Alicia Keys, să mănânce ciocolată Poiana, să aibă gene lungi, să nu se despartă trupa André, să ia note mari la Capacitate, să fie populară, să audă mai des la Radio Uniplus Robbie Williams, ”Angels”.

 

 

Și-am început să mă întreb ce mai fac oamenii care au trecut la un moment dat prin viața mea, cum mai arată, dacă-și mai amintesc de mine, dacă sunt bine, dacă aș mai avea ceva să le spun…mi-au venit în minte relații vechi pe care le-am rupt din rădăcină, spații largi, pe care le-am umplut într-o seară cu prezența noastră, cine care n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată, tocul alb, înfipt într-o crăpătură în ciment, festivaluri de jazz în Piața George Enescu, conversații pe care nu le-am avut, obsesii personale, comportamente bizare, îmbufnări, petreceri cu muzică electronică vis-a-vis de Atheneu și ”Noaptea muzeelor” la Palatul Cantacuzino de pe Victoriei 141 .

 

 

Am vizitat locuri noi, pe care promisesem, dar n-am apucat să le facem împreună. Așa am descoperit Muzeul de Artă Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck.

Am simțit nevoia să spun ”iartă-mă” câtorva oameni cărora cred că le-am greșit de-a lungul timpului. O parte nu mi-au răspuns și am acceptat-o fără crâcnire și fără orgolii târzii. Poate că unele răni nu s-au vindecat destul, poate am făcut mai mult rău decât mi-am închipuit. Câțiva au rămas absolut indiferenți, însă foarte puțini…m-au scos la masă, au presărat ici și colo aluzii în înveliș de umor fin, m-au iertat, apoi ne-am plimbat prin Bucureștiul de altădată. Acelora din urmă le mulțumesc pentru a doua șansă și nu pot decât să fiu fericită că relația noastră nu s-a oprit atunci, acolo, ci a mers mai departe, crescând o dată cu noi.

Și orice s-ar întâmpla, bunica mi-a lăsat mâinile mamei, să mă ghideze, să mă protejeze când nu știu s-o fac singură, să-mi facă, din când în când, limbă cu măsline.

Green Eyed Kisses,