Medieval: Sighișoara

Mi-a fost dragă de când mi-au spus că e „cel mai vechi oraș medieval locuit din România”, mult înainte să fi știut cum arată, mult înainte să-mi fi dorit să o împart cu cineva.

Aici făceam întotdeauna un popas de câteva ore în drum spre Sibiu, Cluj sau Târgu Mureș pentru o plimbare scurtă prin alte timpuri, printre casele colorate.

 

 

Îmi amintesc drumul deschizându-se dintr-o dată în fața noastră, dealul cu turn în jurul căruia se adunaseră toate căsuțele răsărind apoi pe partea dreaptă și bătrâna cu o gură fără dinți spunându-ne răgușit ”sus, în ciuciuleț” arătând spre orologiul vechi cu mecanism elvețian și statui de lemn înfățișând zilele săptămânii. Îmi amintesc cum îmi doream, mai presus de orice, să rămân acolo măcar o noapte. Să găsesc portalul spre trecut, să aud ecoul călcăturii mele pe piatra cubică, să alunec pe străzi în lumini de felinar și lună plină, să mă rătăcesc și să mă întorc în același loc iar și iar, să ascult liniștea și câteodată câinii din gospodăriile de pe partea cealaltă.

Târziu, în al doilea an de facultate, am văzut pentru prima dată Sighișoara scăldată in lumini de felinare și lună, înțesată de oameni, liberă, incandescentă și gălăgioasă, la Festivalul Medieval.

Nu mai știu care din noi s-a ocupat de cazare și nici cum a găsit-o, însă îmi aduc aminte de casa de lângă gară și camera neaerisită în care ne-au înghesuit pe toți cinci (băieți și fete, colegi de facultate) o Răpire din Serai pe peretele care stătea să se prăbușească, apoi drumul prin parc, pe lângă biserică, podul peste Târnava Mare, poalele dealului, urcatul spre cetate și zgomotul pașilor noștri pe piatra cubică. Era week-end, iulie, forfotă, sărbătoare, mirosea a mici și grătare, iar eu învățam să port rochii.

 

  

Era întâia oară când vedeam atât de mulți oameni diferiți adunați la un loc. Costume medievale, caschete de război, multicolore stegulețe suspendate, pantaloni de camuflaj, bluze de mătase, toalete publice cu plată, bocanci, flori în păr, brățări împletite, rock, folk, bucle, teatru de stradă, aplauze, obloane deschise, bere la halbă, mere glazurate pe băț, legenda lui Vlad Țepeș prinzând viață, cimitirul din deal, sporadice râsete în rafale, suveniruri, lupte cu săbii, Domnițe, Cavaleri, Muzeul de tortură, grupuri de turiști odihnindu-se pe treptele care urcă spre școală, peruci și, bineînțeles, Tuboșarul Cetății ”Am zis!”.

La plecare, în trenul care se îndepărta, mi-am promis că o să mă întorc și o să înnoptez undeva, chiar în Cetate.

 

Un an mai târziu am revenit ca ”menestrel” într-un workshop de trei zile cu tema ”Comunicare” organizat de Asociația Studenților din S.N.S.P.A., am stat la Burg Hostel…chiar în Cetate, unde zilele erau pline de jocuri, seara se cobora în barul din pivniță pentru improvizații cu chitări și muzică folk, mâncarea era din abundență (trei mese pe zi), iar în ultima seară echipele au primit indicii în versuri pentru a se întrece într-o vânătoare de comori care s-a încheiat lângă cimitir, în grădina Bisericii Evanghelice de pe deal, la miezul nopții, cu lumânări aprinse în mână.

Câțiva ani mai târziu am revenit – singură, egoistă. N-am mai vrut să împart cu nimeni timpul meu acolo.

 

Am stat iarăși pe deal, în Cetate, la Bastion ori Pivnița lui Teo, nu-mi amintesc.

Tot ce știu e că atunci am descoperit Casa Cositorarilor, o căsuță ca din povești, pensiune și cafenea cu pisică pufoasă torcând și scări înguste în spirală, sfeșnice și lumânări lungi, roșii pe mese rotunde pentru doi, mileuri și păpuși, telefon cu disc, un loc numai bun de luat micul-dejun sau numai o cafea cu multă frișcă.

Acum trei ani am petrecut amândoi o noapte aici, întorcându-ne de la Cluj spre București. Deși fereastra camerei noastre cuprindea întreaga Piață a Cetății, nu era destul: obosiți dar insomniaci, ne-am plimbat pe străzile pustii până aproape de dimineață. Când ne-am trezit, piața era în plină forfotă. Atunci am stat la Casa Săsească, la etajul întâi, în camera cu o singură fereastră.

Sighișoara nu mi-a fost niciodată mai dragă decât atunci, acolo, împreună cu el.

La plecare, în trenul care se îndepărta, i-am promis că o să ne întorcem; pentru noi, Sighișoara nu este doar ”cel mai vechi oraș medieval locuit din România”, ci cel mai frumos loc din România.

Green Eyed Kisses,