Patriotică2 (Jurnal)

1.Avionul nostru pleacă la 13:15 din Gatwick, iar autocarul ne lasă în fața aeroportului la 13:10. Un accident pe șosea, o bandă de mers se închide, se formează ambuteiaj. Am pierdut avionul, știm amândoi, dar îi propun să ne jucăm de-a ”Amazing race” și să aflăm ce fel de echipă suntem. Așa că alergăm cât ne țin picioarele spre zona de verificat bagaje, rugându-ne să scăpăm cât mai repede ca să ajungem la poartă. Dar piuim amândoi, așa că ne descalță, iar pe mine mă și percheziționează, pentru că port o salopetă cu prinzători din metal și continui să piui. Desculți, ne așteptăm pantofii, care nu mai vin odată. Ne încălțăm, ne adunăm catrafusele și iar alergăm printre oameni liniștiți care plimbă bagaje ca pe niște imense broaște țestoase, ori se zgâiesc la vitrinele cu mâncare, își aleg ceva, îi cheamă și pe copii să-și aleagă ceva, copiii nu se hotărăsc, așa că sunt trimiși la joacă…alergăm cu ochii ieșiți din orbite către poartă, cu toate bagajele după noi. Sunt transpirată, mi-e foarte cald. N-am mai pierdut avioane până acum, nu știu ce presupune asta. Pare un lucru despre care ai povesti cuiva, cândva, ca fapt divers – în orice caz, e o situație tragi-comică pe care o să ți-o mai amintești de-a lungul vieții, din ce în ce mai vag, uitând elemente și adăugând altele. Ca mine, acum. Ajungem în sfârșit la poartă – coadă. Avionul nostru nici n-a ajuns. Are patruzeci și cinci de minute întârziere. Mă uit la fețele căzute ale celorlalți, părem singurii care se bucură. În avion îmi comand iarăși supa cu tăiței. Dacă ar ști mama că am dat cinșpe lei pe un pahar de concentrat… În București e zăpadă. Ajungem la Ambrozie, aproape totul e la locul lui, mai puțin Oficiul Poștal 19 , unde acum e un Mega Image. Intru. Nu cumpăr nimic, ci numai mă uit la produsele de pe rafturi: sos de usturoi. Prăjitura casei. Chipsuri Lays, ”coapte în cuptor”. Măsline verzi fără sâmburi. Și ajungem acasă, din bucătărie miroase a ceva bun-bun, vorbim până târziu, fac patul în sufragerie, pentru că într-al meu nu încăpem amândoi…Îi las pe ei trei să povestească și trec dintr-un dormitor în altul. Aprind și sting luminile. Cu privirea, îmbrățișez toată casa. Cărțile din bibliotecă, instalația cu luminițe roșii intermitente pe care tata a montat-o Crăciunul trecut și n-a mai dat-o jos, camera în care doarme liniștit pisica pe un colț de pat cu cearceafuri curate, covoarele aspirate proaspăt, balconul cu usturoi atârnat și aloe înflorit…punem masa. Printre altele, mama a gătit ciorbă de burtă.

 

2. Mă cântăresc, am 52.1 kg.

3. Camera mea…tabloul din patru părți cu flori roșii, pisică, plimbarea din curtea Mănăstirii Comana, totul pe fond galben, o fotografie cu Arsenie Boca, o pictură abstractă cu ramură de vâsc uscată și fundă roșie deasupra, coronița cu trandafiri roz de la el, un pește-balon agățat de lustră, o icoană, un peisaj de iarnă, un Guguianu – care aici nu apare, pandantivul cu ceas

 

o cărticică pentru Tata, Trei poeme ale lui Nicolae Labiș cu autograf de la sora poetului, căreia i-am recitat ”Moartea căprioarei” de un revelion la Slănic Prahova, o pereche de cercei vintage, o carte poștală cu o vacă de la Maria, despre care nu mai știu nimic din liceu, un flamingo cu două capete, un mărțișor de la MȚR, capacul cutiuței de bijuterii cu motive Japoneze, camee, o broscuță uscată pe care am găsit-o în grădina Danei, steagul SUA, un fluture din argint filigranat pe care l-am primit – cadou de treizeci de ani…

 

4. Au MiniCIP la Kaufland. Le împrăștii pe toate în palmă și iau câteva pe vârful limbii. Le ronțăi cu aceeași bucurie ca atunci când eram copil.

5. Cu câte ceva în sacoșă, merg la bunica. E în pat, pe o parte și privește în tavan undeva, într-un punct fix către o imagine pe care numai ea o vede, nici nu mă simte venind. Se întoarce spre mine și mă privește pentru câteva secunde făcând ochii mari, întinde mânile spre mine și încearcă să-mi spună numele, cu voce tare. Dar nu poate, nu-și mai găsește ușor cuvintele, sau nu-și mai aduce aminte foarte bine de unde mă știe. O iau în brațe și o las să mă sărute apăsându-mi fără putere obrazul, cu gura fără dinți, gura cu care îmi spunea povești  despre tataie – tatăl ei – care era să o împuște odată, despre cum a luat foc grajdul într-o noapte, povești de la pensionul de fete ”Notre Dame de Sion” din Iași, unde părinții le dăduseră pe celelalte surori ale ei, în timp ce pe ea au dat-o la școala de croitorie. Cum a murit pisica Sica spânzurată. Cum, pe Tanti Florentina, voiau s-o fure niște soldați ruși. Îi sărut mâinile atât de vechi dar încă frumoase și-i spun despre mine, deși știu că nu aude și nici nu înțelege tot, dar  tonul meu o înviorează. Din când în când, se uită în ochii mei și zâmbește. Pe urmă privirea i se îndreaptă spre punctul fix din tavan, către imaginea aceea pe care numai ea o vede. Lumile noastre se despart aici pentru încă o vreme…pentru totdeauna, poate.

 

6. Mănânc brânză de oaie și ardei capia. Înfulec…până mă satur. Și nici că mă satur!… La prânz, ciorbă de zarzavat cu smântână. Vopsim ouă, Duminică e primul Paște. Pe o listă, se tot adaugă idei pentru meniu – se dau telefoane, se invită musafirii, vin câțiva oameni dragi. Punem Sangria la rece. Plăcintă de ciuperci, salată de ghebe și cozonac frământat. Pentru mine, se pune la păstrat niște cocă crudă într-un borcan. Pentru mai târziu. Musafirii încep să sune la interfon. Nașa aduce ouă de prepeliță, vopsite. Mănânc salată de ghebe și nimic altceva până la friptura de miel, pe care o aștept ca și când. Beau Sangria acidulată și bulele îmi dau o stare de bine așa cum n-am mai avut de mult. Furculițele ni se lovesc ritmic de farfurii, se spun câteva bancuri, pe unele le știam. Puțină politică, niște rețete, puțin vin evreiesc. Sec. Pască evreiască. Desertul. Musafirii pleacă…

7. Vineri. Analizele de sânge au ieșit prost ultima oară, ceva cu fierul. Și simt o plăcere ciudată uitându-mă cum mă înțeapă asistentul cu mână neașteptat de ușoară, chiar în mijlocul venei, pe diagonală, ca sângele să curgă cu presiune. Eprubetele se umplu imediat. Analizele trebuie refăcute peste o oră. În așteptarea rezultatelor ne plimbăm, cumpărăm un cozonac parfumat pentru poimâine, ne facem poze, stăm pe o bancă inventându-le povești celor care trec pe lângă noi. E singura zi în care petrec timp cu mama, doar cu mama. După-amiază, C12 se strânge la Dana. Pe drum, trei dintre noi își promit Coachella împreună, la anu. Poză! Muzică. Sarcasm. Glume bune, glume proaste, glume de-ale noastre, nu se supără nimeni pe nimeni. Poză! Autoironie. Dezbateri. Râs până ne zvârcolim de durere și ne lăcrimează ochii. Ne continuăm unii celorlalți propozițiile. Poză! Puțină joacă. Îmi spun ceva despre un anume ”Moș Ifoca”. Puțin Ru Paul. Câteva momente de introspecție. ”Ce ai pierdut datorită Companiei și ce ai câștigat?” ”Eu? Teama și Zborul…”Ei? Fiecare, altceva: atitudinea de provincial vs. iubirea, mahalaua vs. artistul etc. Suntem alții deja. Cu totul. Iosif. Găoi. Se cântă ”Dă-mi o singură noapte” pe voci, pe muzica ”Make it rain”, Foy Vance. Și altele. Eclecticii mamei. Poză! Familie. Poză! Dana. Mai țineți minte cum eram noi acum patru ani, când nici nu ne cunoșteam? La 3:00, aerul e rece și proaspăt în afara Bucureștiului și miroase cumva. Îmi umplu plămânii cu el. Cântă broaștele. Cerul e atât de senin, încât se văd puzderie de stele. Mă trezesc. Aș fi vrut ca noaptea asta să nu se mai termine niciodată. În mașină, tăcem cu toții. Fiecare, câte un univers. Paralel. Poză!! De la stânga la dreapta și apoi iar la stânga – Cristian Stanciu, aka Ovidiu, Loredana Căvășdan aka Ingrid, Eu aka Frezia, Robert Zgarbură aka Ghaddafi, Ghrorghe Vijai aka Iosif, Dana Dorian, Sorin Bumbaru aka Exu și o să mai auziți de ei.

8. Da, mă trag din neam de armeni nobili, de unde s-au mai păstrat câteva rețete printre care cea de pască cu ciocolată, două cavouri în cimitirul Armenesc și poveștile, transmise din generație în generație.

 

9. Sunt acasă, în sufragerie. Afară, cineva trântește ușa de la lift. Se aud mieunături disperate. Sună la ușă. E tata, întors de la boxă. În sacoșă, un pui de pisică negru, murdar, purici, paraziți ș.a. Nu are mai mult de două săptămâni, încape lejer în căușul unei palme. Încălzesc lapte, desigilez o seringă, mănâncă. Se zbate în mâinile mele ca să-mi arate că s-a săturat și că-i e somn. Adoarme. Tata găsește undeva o cutie încăpătoare pe care o așează în bucătărie, lângă calorifer – să-i fie cald – construiește un acoperiș, înăuntru punem ziare, bubble wrap, cârpe, o mică blăniță naturală, portocalie. Încă un orfan…Punem pisoiul înăuntru. Adoarme imediat și în timp ce-l privesc respirând liniștit, îmi vin în minte, fără să vreau, toate cutile cu cârpe, bubble wrap, ziare, care au rămas goale prin casă de-a lungul timpului și golul pe care l-au lăsat în noi. Îl deparazităm, îl învățăm să facă numai la litieră, îl vaccinăm, îi facem poze, are ochi albaștri, e cuminte și îi căutăm o familie.

10. Am programare la excizat alunița de pe umărul stâng într-un cabinet particular de la parterul unui bloc de la unul din capetele podului Basarab. Injecțiile anestezice ustură al naibii, pe urmă nu mai simt nimic. Doctoriței îi tremură mâinile. Mișcările ei sunt stângace, ca și cum nu are suficientă experiență. Operația în sine durează puțin, probabil zece minute. E ciudat să vezi mănușile cuiva pline de sângele tău în diferite etape de uscare, dar să nu simți nimic. Durerea o să vină curând, mi se spune. Plec. Sunt vis-a-vis de IDM, pe cealaltă parte a podului. Nu caut nimic neapărat, ci trec pe-acolo dintr-un sentiment de nostalgie pentru etapele prin care am trecut și dependența de cumpărat haine, pe care am depășit-o sau ,mă rog, am strâns-o puțin de gât și o țin ascunsă undeva, într-un colț întunecat din mine care a înțeles că e imposibil să ai tot ce-ți dorești. Din păcate. Înăuntru, aglomerație și stridență. Într-un magazin de pantofi, găsesc câteva mostre de piele frumos colorată. Suficiente, cât să…O întreb pe vânzătoare dacă fac și pe comandă. Pentru că, dacă se poate… Mi se spune să vorbesc cu șefu.

 

Sun, mi se răspunde într-o română ciudată. Șefu nu e român, ci pachistanez. ”Assalamualaikum.”, ”Walaikum Salam”. Îl surprind. L-am cucerit. Îi explic că vreau să-mi fac o pereche de pantofi așa și așa, mă ascultă și-mi spune că m-ar costa foarte mult, dar îmi propune o afacere – mai multe perechi. Negociem puțin prețurile, decizia mea e ca și luată, totuși îi spun că mai am nevoie de puțin timp de gândire, urmând să revin cu un telefon. Batem palma, îi dau avansul, desenez modelul, dispun culorile,  în trei zile mă cheamă la fabrică unde urmăresc procesul de producție, le explic muncitorilor cum, ce vreau și unde. Ideea mea prinde contur, forme, culori…

La ieșirea de metrou de la Victoriei cumpăr două ștrudele cu mere, dar nu le gust încă. Miros frumos, a vanilie și sunt calde.

 

11. Marți, cu noaptea-n cap, plecăm spre Brașov, cu trenul. Pe drum, aproape de Valea Prahovei, ceva se deschide în noi și discutăm altfel decât până acum. O să ne descurcăm oare?…Și de ce ne temem atât de mult de responsabilitate? și eu, și el?

 

12. Camera noastră cu parchet pe jos și mobilă albă e chiar deasupra restaurantului ”La ceaun”. Mi se face o poftă nebună de ciorbă. Coborâm, ne așezăm la o masă, ni se aduc două ciorbe cu afumătură, fasole, în pâine. Ceapă roșie, lângă.

13. Mănânc ștrudelele. Sunt reci, s-au uscat și nu au niciun gust.

14. ”Știi să calculezi masa molară a constantei perimetrice a hexatedrului, dar nu știi a face o fundă”, scris mai sus, pe perete – și umbrele noastre.

 

15. Aprozarul de pe strada Michael Weiss. La Cofetăria Vatra Ardealului, seara, am fi vrut să ne așezăm la masa de la geam, să mâncăm un cremșnit și o amandină, dar ne-am oprit la Festival 99, pentru o ciorbă. Tocmai atunci, când n-aveau jazz.

16. Reclamele, clădirile, culorile, Biserica Neagră, intrândurile, felinarele întoarse. Tâmpa.  Balcoane suspendate deasupra trotuarului. Librăria Cărturești, de unde cumpăr ”Omul în căutarea sensului vieții”, de citit în tren, spre casă.

17. O vreme, am așteptat să crească flori și în ghivecele din Piața George Enescu.

 

18. Balcon suspendat deasupra trotuarului. Vedere spre Piață, de la fereastra camerei noastre. Brașov, 2018.

19. La întoarcerea în București, adevărul gol-goluț: pantofii sunt gata. Fotografiile mele au suflet. La Londra nu prea sunt pisici, iar cele care totuși sunt, nu te lasă să te apropii prea mult. Îmi era nespus de dor…

20. În familia noastră, câteva tradiții se respectă: O zi la Therme. Trei trandafiri de la Iris: unul cu puternic impact emoțional pentru mama, unul cu recunoștință pentru bunica și unul cu efect terapeutic pentru ”tanti” Stela, așa cum o știu de când eram mică. Nu o cunoașteți, dar păstrează toți trandafirii de la mine, a strâns cinci fire până acum, într-un sertar al bibliotecii. A fost arhitect, acum pictează portrete, imagini din curtea Mănăstirii Comana, într-o după-amiază de vară, cu noi. Semnătura ei, niciodată în același loc, o pisică neagră în diferite ipostaze. Uneori, în tablourile ei, apar chiar și două pisici, una lângă cealaltă. ”Tanti” Stela e unul din cei mai sensibili oameni pe care îi știu. Soțul ei, arhitect și colecționează fotografii. Casa lor e una din cele mai frumoase în care am fost vreodată, la fel și bradul de Crăciun.

 

21. Pască și narcise albe pe o față de masă roz somon. Al doilea vopsit de ouă. Mănânc drob crud până mi se face rău. La biserică, ”Christos a înviat din Morți cu moartea pre moarte călcând…” și s-a făcut Lumină. Al doilea Paște. Ciocnim ouă, pisicile mănâncă gălbenușuri.

 

22. Ne plimbăm în parc. Tata, mama, eu printre copacii înfloriți. Puțin nefirești, puțin îmbătrâniți. Frumoșii cu ochi verzi de altă dată…unde sunt?

23. ”Le chat ouvrit les yeux, le soleil y entra

Le chat ferma les yeux, le soleil y resta”…îmi cântă mama

”Voilà pourquoi, le soir, quand le chat se reveille,

J’aperçois dans le noir deux morceaux de soleil”, continui eu

între noi, tolănită, pisica

a  b 

img. a) Puss in boots img. b) pare ceacâră, dar nu e

 

24. A împlinit optzeci și patru de ani, în ani omenești. A fost, pe rând, fiică-mea, când am luat-o acasă și era atât de mică încât nici nu știa să mănânce singură, când am dus-o pentru prima oară la veterinar, când am bătut-o pentru că fura de pe masă, când a învățat să toarcă, apoi sor-mea, când plângeam dureros pe blana ei din motive mai mult sau mai puțin valide și chiar părea că mă înțelege, când o făceam ”pisică-mitralieră”, când rămâneam singure acasă în week-enduri, când învățam pentru examenele de liceu, apoi facultate cu ea întinsă peste manuale și caiete, când m-am angajat pentru prima dată, când l-am adus acasă pe băiatul ăla căruia îi mirosea mereu șosetele, când am plâns pe blana ei iarăși din cauza lui…acum, e un fel de bătrână înțeleaptă și plină de personalitate, pe care o ating încet pentru că oasele îi scârțâie și o dor, care doarme lângă pat, la picioarele mamei, pentru că nu mai poate sări, căreia i-au căzut doi colți și mănâncă încet și dureros…

 

25. ”Drăcușorul negru” a crescut. Doarme cu bunica. Pe piept, sub plapumă, în brațe. Am deparazitat-o, i-am făcut vaccinurile, am învățat-o să facă la litieră, ochii s-au făcut verzi, e fetiță. Și o păstrăm.

  

25. La mijloc, o fotografie cu el, copil.

 

26. L-am visat pe Anthony Jeselnik. Nici n-am apucat să gust din pasca de ciocolată. Doru face diabet, glicemia i se ridică la 500 dintr-o dată, află că are Zona Zoster, în familia mea sunt boli dintre cele mai rare. Mika uită să-i dea Danei stickurile pe care i le-am copiat. Domnitza află că se mută la New York. Pantofii au ieșit mult mai bine decât mă așteptam, deși nu s-au respectat întru totul indicațiile mele. Camera noastră din Brașov, de deasupra restaurantului ”La ceaun”, s-a ocupat de mult. În Poiană sunt pâlcuri de brebenei înfloriți, zăpada de pe pârtii s-a topit. Sezonul s-a încheiat. Mergeți să-l vedeți pe Manole în  ”Demnitate”, la teatrul Avangardia. E hipnotic. M-a tuns o tipă care a câștigat niște concursuri la New York – destul de scurt. Î-am zâmbit uneia în metrou și m-a privit de parcă am întrebat-o ce tratamente naturiste împotriva HPV cunoaște și pe care mi l-ar recomanda. Seara, într-o biserică arhiplină, spre sfârșitul slujbei de Înviere, preotul ne-a cerut să ne dăruim pacea și am întins deodată mâinile, unii către ceilalți. Orga. Corul. Fluturi pe șira spinării. Mama era acolo, lângă mine. Am îmbrățișat-o. Mi-o aminteam mai înaltă. Plecăm devreme de acasă, spre aeroport. Ne rupem iară, îi lăsăm cu problemele lor și le reluăm pe ale noastre. Mă cântăresc, am 52.1 kg.

 

GreenEyed Kisses,