aveam douăzeci și opt de ani
când m-am născut
– arșiță, august în tălpile goale –
și dintr-o dată, ca un făcut,
nimic din ce știam nu mai era
la locul lui.
Nici locul meu.
Nici Combinatul chimic de la Chișcani.
Nici drumul spre munte, cu regulile lui de circulație.
Nici ordinea dalelor de piatră din curte printre care și-a făcut loc iarba, în smocuri
Nici crucea de pe Caraiman
Nici marea…
Nici alte patruzeci și două de locuri diferite de pe pământ care încep cu litera ”C”
Nici tu.
Brațe, sâni, șolduri, fesele astea…ale cui sunt?
Am scurmat
cu tălpile goale, pământul
de sub noi
ca să aflu.
Orașe
cleioase, secătuite, improvizate
din pui congelați,
furibunde, nesătule case de marcat,
artiști care locuiesc în mansarde și ascultă jazz
femei cu unghii false și mers de bărbat
indivizi care n-au niciun haz
țoale second-hand și cartoane lipite cu scuipat (ca să rămână fixate)
s-au prelins pe rând
din mine, în pământul cald
M-am schimbat
definitiv
irevocabil
și acum simt mai mult decât oricând, nevoia
să las ceva în urmă
să port pantofi comozi, eventual cu un număr mai mare
cu care
să alerg spre câmp mâncând pământul
să prind rădăcini undeva
și să tac
