Scurtă Autobiografie Cu Vulpi

 

nu semăn cu nimeni din familie,

ba poate puțin cu una din surorile bunicii, Tanti Florentina,

Dumnezeu s-o ierte!

care era mereu fericită, iar când nu era

cânta,

compunea anagrame,

făcea cele mai bune și dulci prăjituri,

avea un păr superb

și un suflet atât de frumos

încât toți credeau că e mereu fericită

(apropo de aur – odată își pictase pizda cu vopsea aurie, strigând în gura mare că încă nu s-a inventat bărbatul care să merite comoara ei.Ceea ce mă face să o suspectez de un feminism destul de prost înțeles, dar mă și amuză într-o oarecare măsură.)

A murit în mizerie, aproape oarbă și dependentă de insulină…

 

Mie, însă, mi-au pus un nume cât se poate de occidental (dar nu-mi spune nimeni tanti și încă nu știu cum o să mor)

cu toate că m-am născut cu displazie de șold

într-o maternitate aproape oarecare din București

într-o perioadă dificilă în care tocmai fusese explozia de la Cernobîl

plus că nu puteai să ai încredere în nimeni,

pentru că mai toți erau securiști

– cam ca acum –

bătrânii se trezeau din reflex foarte de dimineață doar ca să formeze cozi lungi

unde își așteptau rândul,

se plângeau de prostată, de dureri de articulații, de neveste, de tineri în general,

însă se temeau să spună bancuri deochiato-comuniste

printre ei erau și securiști, motiv pentru care nimeni nu avea încredere în nimeni

– cam ca acum –

pe vremea aia încă existau cenacluri

și Pruteanu era tânăr.

La un an am luat primele decizii importante.

Am ales pixul, mărgelele, rujul și numai pentru că tata a insistat foarte mult – bancnota de 100$

(de unde deduc că n-o să fiu niciodată bogată de bună voie)

După care a urmat Revoluția.

în tramvai stăteam întotdeauna cât mai în față, cu nasul lipit de geamul cabinei vatmanului, uitându-mă cum schimbă vitezele cu maneta aceea care avea o sferă în capăt, cum apasă simultan o serie de butoane ca să închidă și să deschidă ușile, privindu-l privindu-mă din când în când prin oglinda retrovizoare, urmărindu-i corpul mișcându-i-se pe scaun în ritmul zdruncinăturilor; înainte și înapoi, la dreapta și la stânga, în sus și în jos…

și mă întrebam ce fel de om putea fi acela

când eram mică, voiam să mă fac vatman –

perioadei de după i-am supraviețuit ca orice alt copil

cu lapte proaspăt, de vacă, fără caimac

– pe care îl mâncau, pe rând, tata sau pisicile –

ouă de țară

vocea Irinei Margareta Nistor

și The Marshall Matters LP din care nu înțelegeam mare lucru

din liceu nu am prea multe amintiri, pentru că nu vreau

cu Radu nu am prea multe amintiri, pentru că nu pot

cu un nume atât de occidental era doar o chestiune de timp până să plec

așa că am plecat

de ceva vreme nu mai sunt aici

 

dar realitatea e aceeași.

 

Rochie hand-made

Guler blană vulpe, vintage

Poșetă tapițerie, thrifted

Cizme burgundy, vintage

Jachetă Kaki, thrifted

 

Green Eyed Kisses,