Méthode Champenoise*

”Şampania se naşte la Londra şi devine repede la modă graţie trend-setterilor, scriitorilor şi artiştilor. Apoi găseşte un teren propice la curtea regilor Franţei, unde îi sunt atribuite chiar virtuţi terapeutice. Ducele de Richelieu povesteşte în memoriile sale că Ludovic al XV-lea a recurs la şampanie ca remediu împotriva melancoliei.”

Lucrurile sunt întrucâtva simple: există aici și acum. Pentru că nu e momentul pentru altundeva. Pentru că nu e încă timpul pentru altcândva. Pentru că fiecare din noi se află la momente diferite de formare a caracterului. Pentru că se spune că Marilyn Monroe făcea baie în șampanie, însă probabil că majoritatea dintre noi nu o să încerce niciodată asta acasă.

Pentru ca Melcul care a ales să crească în partea asta a orașului, în poziție verticală, lipit tocmai de partea interioară a geamului tău să poată moțăi confortabil, mai ales după-amiaza și seara, când soarele începe să coboare și apar umbre (a moțăi, iată un cuvânt frumos) ”N-am văzut fluturi, șopârle, broaște, pisicile aparțin toate cuiva și fug de mine când simt că mă apropii, iar câinii sunt toți de rasă. M-am săturat de câini de rasă: câini pitici, câte un Beagel obositor de plin de energie, ogari lungi, costelivi și foarte subțiri, cu capete mici-mici de tot și privirile acelea inexpresive. Vreau să pup în bot un câine maidanez – care miroase a câine maidanez – și apoi să mă uit la fața aia a lui nedumerită și haioasă, iar eu nu am decât melcul ăsta care o să dispară într-o zi ca și cum nici n-a fost vreodată în partea cu umbră a geamului camerei mele – și n-o să rămână în urma lui decât o dâră lipicioasă, subțire, intermitentă. Dar în urma mea…în urma mea ce o să rămână?”

Petru că nu-mi spuneam decât ”Pisi, îmi pare rău, dar să știi că n-ai niciun pic de substanță!” În perioada aia aveam o plăcere sadică în a mă subestima, însă de atunci s-au mai schimbat niște lucruri. Obligată de circumstanțe să mă exprim, să-mi părăsesc zona de confort fără prea multe bagaje, să cânt, să am orgasme multiple, să-mi placă vinul demi-dulce, să răspund provocărilor, să primesc complimente, să exist în viața acestui bărbat (și nu a altuia), să fiu curioasă, să am sentimente contradictorii, să aflu cine au fost Smaranda Brăescu, Lola Bobescu, Ileana Vulpescu, Martha Bibescu, Heracleea Darclée, încep să mă prind că uneori e chiar mișto să fii femeie.

Pentru că ești asemeni unei cupe de șampanie – fragilă, arămie și efervescentă – și ai vrea să produci endorfine în mijlocul tuturor lucrurilor, între toate celelalte femei care își aruncă, înfrânte, priviri la o petrecere excentric-simandicoasă unde, printre altele, se ascultă în surdină Oscar Peterson, Glenn Miller și Minus 8, iar tu surprinzi câteva grupuri mixte purtând discuții despre afaceri, structura sonetului, Nocturnele lui Chopin și decadentism cultural în contextul European al sec. XIX. Ai vrea să intervii.

Se apropie de tine fără să știi, fără s-o simți, cu o candoare bine mascată – o sentimentală cu cizme până la genunchi și nuanțe de roz fluorescent în păr, cu puternice instincte materne și un simț estetic cu care nu toți sunt de acord (desi nu le-a cerut nimeni părerea). O insulară prin alianță, cu aer balcanic și sânge latin. Dependentă de atenție și cumpărături, independent de voința ei. Ca orice femeie. O variantă modern-ipocrită a mironosițelor de altădată. O să-ți explice teoria ei conform căreia jazzul este mult mai elegant decât muzica clasică, comparând compozitori, ere și factori socio-economici. O să vrei să intri în jocul ei, pentru că are niște luminițe în ochi când vorbește despre lucrurile care-I plac și o face cu atâta pasiune, încât, atunci și acolo, toate lucrurile acelea o să ți se pară minunate și ție.

Cheam-o în gând și cere-i să se așeze și să asculte cu răbdare și ochii închiși, ca vocea ta să i se întipărească în minte și chipul ei să ți se întipărească pe retină, să știi că o să vă recunoașteți oricând după aceea, într-o mare de voci, într-o peregrinare nesfârșită de chipuri de femei de rase diferite.  Du-o undeva, unde să poată visa liniștită și imortalizează-i mișcările – e în siguranță. Abia acum e cu adevărat în siguranță. Amintește-i mângâind-o încet, între omoplați, că întotdeauna o să existe șerbet de căpșuni și pianine. Și praline cu pudră de cacao. Și cutiuțe muzicale cu cheiță aurie. Și eprubete, miniaturi, roz-pudră, musicaluri, trepte care urcă și coboară – și mezanine. Și cineva care s-o iubească necondiționat. Și că nopțile sunt mai degrabă pentru toasturi decât pentru compoziții de orice fel. Las-o, dacă vrea să strige și să se joace cu accentele ”El este, iubitul meu, fotograful!” sau ”El este iubitul meu, fotograful!”, poate  ”El! Este iubitul meu, fotograful!”  Las-o să alerge spre tine, să-ți sară în brațe, să-ți sărute tot capul, cu zgomot. ”Cum, n-ați știut? în toate fotografiile noastre chiar n-ați simțit nimic? răbdare, grijă, timp, grimase, priviri, complicități, nici încredere și nici sacrificiu? Acum două ierni, de câteva ori aproape i-au înghețat mâinile pe aparat. ”Deci? Da sau nu?” mă întreabă din când în când mama. ”Da, cred că el este, îi spun”.

Suntem ceea ce suntem de la începutul timpului, încoace: chelnerițe, scriitoare, oameni, dansator, pisici de rasă, actrițe, freelanceri, concubine, acrobați, educatoare, mătuși, văduve și uragane – toate, în același timp. O armată întreagă de femei care despică firul în patru, umblă cu chakrele deschise ziua în amiaza mare și cu un pachet de cărți de Tarot în geantă, pentru că nu se știe niciodată. Venusiene, nihiliste, păcătoase, Persefone, Afrodite și Penelope, femei complete și incomplete se opresc să admire aceeași pereche de pantofi. Claustrofobe, sau exhibiționiste cu păr scurt și oase fierbinți. Fiice de comuniști, teroriști, interpreți de muzică ușoară, marxiști, spadasini, alcoolici, doctori ginecologi, gropari, expropriați, democrat-liberali, dermatologi, greviști, comis-voiajori, opozanți, pirotehniști, politehniști, bolșevici, sud-americani, mineri, prozatori. Fiicele mamelor noastre cu fluturi în păr și rugăciuni pe buze. Copilele noastre cu o ușoară carență de calciu vor ști să facă farmece și să schimbe un cauciuc. Femei care parcă s-au născut cu o chitară în brațe, femei care ascultă John Lee Hooker, femei care iau spirulină. Din ce în ce mai puține femei care știu să tacă – femeile vorbesc foarte mult! Femei-soții vs. femei-nevastă. ”Făpturi feminine supranaturale, cărora nu li se poate stabili un profil precis”. Lolite cu strungărețe, bucle neglijente, brățări la glezne, umbreluțe de soare, pistrui, așteptând ca cineva să danseze puțin cu ele și să le remarce noua coafură. Măicuțe. Femei-moderator, femei purtând lenjerie modelatoare, femei – punct de sprijin. Suntem ceea ce suntem de la începutul timpului, încoace

”Fiecare sticlă normală de șampanie conține aproximativ 49 de milioane de bule.

Cu cât bulele sunt mai mici, cu atât șampania este de o calitate mai ridicată.

În fiecare secundă se sparg 30 de bule se șampanie.”

*Metoda Tradițională de fermentare în sticlă sau Metoda Champenoise este cea mai scumpă, fiind și metoda prin care se obțin șampaniile. Fermentarea spumantului în sticlă este un proces de durată ce presupune multă atenție și mult “suflet”. Este o muncă de un an, câteodată chiar mai mult, în care spumantul este desăvârșit. Statisticile arată că 20% din producția mondială de spumante este obținută prin tehnologia de fermentare în sticlă. În România numai 4 sticle din 100 sunt produse prin metoda tradițională, cea de fermentare în sticlă. Vinul este ales cu grijă, apoi i se adaugă drojdii selecționate și să lasă la fermentat în sticle timp de 10 -15 luni sub zidurile groase acoperite de mucegai, la temperaturi constante de 15⁰ C. Apoi sticlele sunt asezate înclinate sub un anumit unghi, cu dopul în jos, pe pupitre speciale. Așa începe etapa de remuiaj. În fiecare zi, timp de o lună și jumătate, sunt analizate pe rând, scuturate și întoarse o optime de cerc, astfel ca drojdiile rămase în urma fermentării să poată fi colectate în dopul provizoriu, iar lichidul să rămână limpede, pur. Drojdiile adunate în dop sunt eliminate printr-un proces numit degorjare. Cu această ocazie, o parte din lichid se pierde. Sticlele sunt completate cu așa-numita “licoare de expediție”, un sirop în funcție de care și spumantul ajunge să fie clasificat în funcție de cantitatea de zahăr (brut, sec, demisec sau dulce). Apoi spumantul este dopuit, etichetat, punându-se în final la îndemâna consumatorilor.

Rochie arămie, brocart H&M

Colier, no name

Blazer, Miss Selfridge

Cizme piele, no name

Geantă catifea, Meli Melo

Green Eyed Kisses,