1.
Începuse să plouă în Londra. El nu mă cunoștea încă, iar tu știai déjà prea mlte despre mine. Știai când să mă asculți, când să nu mă lași să aberez, când să mă ignori fără niciun cuvânt, când să mă încurajezi, când să nu mă crezi, când să mă confunzi cu maică-ta și când să mă mângâi cu mâini de bărbat. Și voiai neapărat, chiar cunoscându-mă, să mă urmezi până la capăt. Erai un bărbat minunat, genul acela de bărbat bun, cald și generos pentru care orice femeie care știe ce înseamnă un bărbat bun, cald și generos – și mai ales lipsa lui – ar ucide. El știa doar amănuntele frumoase, doar ce voiam să știe. Zâmbea mult când era cu mine și avea privirea aceea galeșă, de îndrăgostit. Era un bărbat frumos în compania căruia mă simțeam sexy, liberă, complicată. La tine mă întorceam de fiecare dată, știi asta – și m-aș fi întors și atunci, dar în ziua aia mă grăbisem îngrozitor, uitasem să-mi iau umbrela și știi și tu în ce hal mi se umflă părul când e umezeală și în condițiile astea ar fi trebuit neapărat să mă spăl pe cap și în după-amiaza aia nu aveam niciun chef, așa că am rămas la el.
Nu știi cât de mult îmi doresc să nu fi făcut asta. Te-am rănit tocmai eu și tocmai pe tine, bărbatul bun, cald și generos pentru care orice femeie care știe ce înseamnă un bărbat bun, cald și generos – și mai ales lipsa lui – ar ucide. De atunci, n-am mai uitat niciodată să-mi iau umbrela, chiar dacă plouă din ce în ce mai rar în Londra, tu nu mai ești, nici el nu mai este, nici ei nu mai sunt, iar părul îmi stă, de obicei, perfect.
2.
Despre propriile noastre umbrele nu știm prea multe,
știm doar că se deschid în răstimpuri
și că se-nchid automat între ploi
rămânând mute,
greoaie,
ude
și, neștiind aproape nimic despre ele,
presupunem că sunt mult mai puțin complicate
decât suntem noi.
3.
Majoritatea umbrelelor mele erau de la tata, din călătoriile lui. Când s-a întors din Elveția, mi-a adus o umbrelă pe care n-o s-o uit niciodată: albastră cu cercuri mari, roșii, galbene și verzi din loc în loc. Era veselă și colorată. Când mi-a spus că n-o mai poate repara, m-am supărat pe el. Am avut impresia că nu înțelege cât era de important pentru mine ca exact umbrela aceea să mă protejeze de ploaie, de vânt, de vibrații joase, vești proaste și ochi curioși. De absolut orice. Pentru că era de la el. Iar el mai degrabă și-ar fi tăiat o mână sau beregata, decât să lase ceva sau pe cineva să-mi facă vreun rău.
Eu și tata n-am avut cea mai frumoasă relație, iar eu n-am avut niciodată destulă răbdare cu el. Plus că niciunul din noi n-a abordat vreodată deschis problema elefantului din cameră. Nici unul din noi nu cred că știe de fapt nici acum ce e cu adevărat în neregulă, când și de ce am început să ne facem rău unul altuia. Eu nu știu încă toată povestea vieții tatălui meu, toate etapele ei și am impresia că e destul timp încă. Timp să vorbim la telefon banalități, dacă sunt bine, dacă el e bine, dar pisica și bunica, analizele cum au ieșit? Bine? Aveți tot ce vă trebuie? Vă descurcați? Of, cât munciți și voi,cât vă chinuiți acolo numai voi știți. Când vă trimitem pachetul? Ți-ai amintit unde e diploma de la S.N.S.P.A.? Nu-ți găsesc nicăieri carnetul de conducere și mi-e teamă că a expirat. Cred că o să mai dai o dată examenul. Nu, măi tată, m-am interesat, nu dau examenul din nou decât dacă mi-au suspendat permisul, nu și dacă a expirat. Și vezi că sigur l-ai pus tu undeva după ce am plecat și nu mai ții minte unde. Stai liniștit. Mama e bine? Ce faceți de Paști? Noi am cumpărat niște miel și mă gândeam să vopsesc niște ouă, nu facem cine știe ce pregătiri. Ne vedem zilele astea pe Skype?
Mi-e dor de tata. Nu în sensul acela în care abia aștepți să vezi pe cineva drag după mult timp de stat departe – oricât de cinic ar suna, aș putea sta încă mult timp fără să-l văd pe oricare din ei; știu că nu acolo trebuie să fiu, simt că m-am rupt, sunt o grămadă de lucruri pe care ei nu le știu despre mine și pe care nu știu ce rost ar avea să le afle vreodată, ci în alt sens – de fapt, în toate celelalte. Amintirile tuturor lucrurilor mici. Acelea dor cel mai tare, tocmai pentru că eu și tata nu am făcut multe lucruri împreună, doar noi doi, tată și fiică. În schimb, ne-am certat foarte mult. Ne-am contrazis și mai mult. Uneori, îl contraziceam doar ca să văd cum reacționează. Cât de tare pot să-l enerv…L-am supărat mult pe tata. Nu merita. Uneori mă iubea cu disperare. Da, probabil am fost un copil rău. Știi…se spune că nu părinții, ci copilul își alege familia în care urmează să se nască în funcție de lecțiile pe care trebuie să le învețe împreună sau fiecare din ei.
Partea tristă e că eu încă nu știu de ce sunt fata tatălui meu. N-am aflat încă. Și pentru că sunt aici iar el acolo, lucurile se vor estompa încet-încet, iar eu nu știu dacă mai pot să schimb ceva sau să-l ajut. Sau pe mine. Cât timp am mai putea avea noi, tată și fiică? Și de unde am începe? S-ar putea să fie prea târziu, chiar și pentru banalități. Tată, ce mai faci? Ce face mama? Am auzit că e bolnavă cățelușa noastră, ce are? Edem pulmonar? Respiră greu, așa-i? v-ați gândit s-o euthanasiați, așa-i? Tată, mai ții minte când ai fost tu în Elveția și mi-ai adus umbrela aia albastră cu cercuri mari, roșii, galbene și verzi din loc în loc? Da, aia. Și ce supărată am fost pe tine când mi-ai spus că nu mai ai cum s-o repari și că trebuie aruncată? ieri am uitat să-mi iau umbrelă la mine și, nu știu cum, mi-am adus aminte de umbrela aia.
Mi-e tare dor de tine, tată! Și te iubesc.
4.
Umbrelele sunt foarte-foarte importante.
Palton TOPSHOP,
Rochie no name,
Curea MOSCHINO,
Geantă Gattinoni,
Cizme vintage
Cămașă no name,
Green Eyed Kisses,
Error: No posts found.
Make sure this account has posts available on instagram.com.