Aici, în locul cald și foarte aproape de inimă, port întotdeauna o pasăre vie. De ce neapărat vie? pentru că e personajul principal și nu prea omori personajul principal de la început, nu? îl lași să vadă câteva răsărituri, să se zbată puțin, să învețe să zboare, să plângă un pic și eventual în reprize, să greșească, să sufere ca să pară cât mai vulnerabil și deci credibil și, cumva, să le intre tuturor pe sub piele, să-l iubească, așa imperfect și greșit cum e, pentru că, de fapt, așa sunt și ei la urma urmei, să se regăsească în poveste, să simtă că despre fiecare din ei ai scris – și abia apoi îi faci felul. Cum vrei tu, dar în principiu dramatic și cu sânge împroșcat peste tot, ca în filmele lui Scorsese, ca șocul să fie cât mai mare, să nu se aștepte nimeni la asta și să se vorbească o grămadă de timp despre cât de mișto ai gândit finalul ăla și că ești genial. Pentru că, la urma urmei, asta îți dorești, nu? Să vadă ei cât de bun ești tu. Tu știi deja; cel puțin așa crezi, dar nu ți-e suficient și, de fapt, poate ți se pare și atunci, ca lucrurile să fie clare, e musai nevoie de recunoașterea lor. Trebuie să se vorbească despre tine cu pasiune, să aibă foarte mare importanță că exiști și, când n-o să mai fii, că ai existat cândva. Și, de fapt, tot ce vrei e să rămâi înfipt în memoria lor. A cât mai multora. Pentru totdeauna.
Știi locul ăla cald și foarte aproape de inimă? de când m-am născut, acolo port o pasăre vie. Și totuși…de ce aproape de inimă și nu pe pulpa dreaptă, sau între omoplați? Pentru că tocmai acolo, foarte aproape de inimă, e mereu cald și orice pasăre, dacă ar fi să aleagă, acolo și-ar face cuib. Acolo nu i se poate întâmpla nimic rău, cel puțin așa a fost până acum. De-a lugul timpului s-au adunat atâția oameni buni acolo, atâtea povești, atâta freamăt și atâtea dorințe, încât nu există pericol. Eu, de exemplu, îmi doresc (tot se apropie sezonul bilanțurilor, al ”hai să fim mai buni urilor”, al ”îmi doresc urilor”, al roșului cu verde și al caltaboșului etc) să pot să scriu frumos, important, vreau ca scrisului meu să-i urmeze insomnii, căscări de ochi, piei de găină și să fie atât de cochet, simplu, actual și logic, cursiv și revelatoriu, încât să încheie războaie, să unească lumi, să fie ying și yang, subiect de bac și licență (mă mai gândesc dacă și de doctorat), să vindece tot felul de boli incurabile începând cu rasismul, să rescrie istoria, iar reprezentanții tuturor religiilor să nu aibă altă șansă decât, în urma unui banal pariu urmat de ”Rock Paper Scissors” să-și dea mâna și să recunoască brusc suveranitatea uneia singure (a celei a cărui reprezentant a câștigat). No hard feelings. Vreau să mă ajute să înțeleg de ce sunt aici, acum, în cămăruța aceasta din North Acton în care parcă nu am aer și nu în Holborn, Portobello sau Hammersmith, în primul sau ultimul vagon din DLR – care, apropo, e controlat electric, deci merge singur, de ce mănânc o grămadă de ciocolată și – am uitat să dau drumul la muzică, nu înțelegeam de ce e atâta liniște – iar simt nevoia să scriu gândindu-mă la o parte din viețile – mici și neimportante, e adevărat, dar ale mele – pe care le-am trăit și la toate „acolo-urile„ și ”atunci- urile”. Vreau să știu de ce mi-e iar poftă de cartofi prăjiți, de ce mi-au apăut niște bubițe roșii pe piele și de ce sunt așa obosită încât îmi tot cade capul într-o parte, dar e vina mea că nu e nimeni care să mă ia în brațe și să mă așeze pe pat, să-mi închidă laptopul și să mă învelească. Sau să mă întrebe ce tâmpenii am mâncat iar, să mă certe câteva minute după care să-mi spună că nu e normal ce fac, că nu-și explică de ce continuă să-și dorească mai mult de doi copii cu mine când eu însămi sunt uneori mai imatură ca un țânc și să mă roage să mă potolesc, să încetez cu tâmpeniile și să-l las pur și simplu să aibă grijă de mine, să-mi cumpere mâncare, pentru că oricum știe mai bine ce are nevoie corpul meu. Vreau să înțeleg ce a fost în capul meu. Atât. Pe urmă promit că mă opresc. Și să-mi explice și mie cineva de ce merg la serviciu în sud-vest și nu în est sau în nord și de ce, din toate locurile în care m-aș fi putut opri, de ce tocmai aici? Cine a ales pe cine? Ce voiam să obțin? Ce speram să se întâmple și pentru cât timp? Am idee în ce m-am băgat? Din nou, de ce nu în State sau în Veneția? Și cam cât mai am de gând să neg că habar n-am ce vreau, că probabil nici n-o să am vreodată și că tata a avut, în tot răstimpul ăsta dreptate? Mi-ar plăcea să aibă cineva răbdare să-mi explice de ce fac totul pe dos sau în contratimp – de obicei, ambele simultan – o fac deliberat, sau pur și simplu așa funcționez eu? Și de ce alegerile mele sunt mereu altele decât cele ale unui om normal, iar cele normale – da` despre ce vorbim?
Deci. Am stabilit deja că există un loc cald lângă o inimă a cuiva, unde s-a aciuat o pasăre. Și totuși…cu e asta mai important decât faptul că eu vreau să înțeleg ceva, orice, din ce se întâmplă în, cu, dinspre și prin mine? Cu ce e asta mai important decât faptul că, la fel ca de obicei, eu mă aflu într-un univers paralel în care totul are un scop pe care nu-i nimic dacă nu l-am găsit până acum, cu siguranță el există și pulsează în mine și peste tot în jurul meu? De ce sunt toată un haos, de ce mă lasă rece lucruri grave și mă impresionează profund cine știe ce emisiune de pe Animal Planet în care un pui de pinguin urmează să fie prins și mâncat de o focă după ce a scăpat deja de câteva ori și speram să se întâmple la fel și acum, dar de data asta, nu? De ce sunt dezordonată și inconsecventă și când mă supăr nu mă cert, dar mă bosumflu și aștept să vii tu la mine să ne împăcăm deși știm amândoi că bineînțeles că din cauza mea s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar oricum aștept să faci tu primul pas pentru că știu că, orice ar fi, o să-l faci? Vreau să înțeleg de ce am lăsat să se irosească treizeci de ani în care aș fi putut să…orice mi-aș fi dorit dacă n-aș fi fost atât de proastă. De ce mi-a fost frică să cânt, să mă dezbrac, să mă expun, să cer, să pun degetul pe rană, să rămân sau să fug, să încerc să vorbesc și să tac în același timp, să scriu liber, fără să menajez literele, cuvintele și înțelesurile lor, să port rochiile alea care mi se păreau prea scurte și de unde au apărut ridurile și cearcănele și vergeturile astea, că ieri sigur nu erau acolo? Dar, mai ales, îmi doresc să înțeleg de ce mă tem să fiu vulnerabilă și să recunosc că fac numai greșeli – dar numai greșeli – și că, printre altele, da, sunt o mare proastă că l-am lăsat să plece când nu voiam, de fapt, decât să mă ia în brațe și să mă așeze pe pat, să-mi închidă laptopul și să mă învelească, sau să mă certe că mănânc numai tâmpenii, dar că noroc că simte că o să fiu o mamă foarte bună, că altfel n-ar mai pierde atâta timp – în timp ce îmi cumpără mâncare pentru că știe mai bine decât mine ce-i trebuie corpului meu.
Concluzionând, într-un loc din jurul unei inimi a cuiva există o pasăre care s-a cuibărit acolo pentru cât e de cald. Sau pentru cât de cald a crezut că ar trebui să fie, pentru că ce loc poate fi mai cald, decât unul în care s-au adunat atâți oameni buni, atâtea povești, atâta freamăt și atâtea dorințe, încât n-ar trebui să existe vreun pericol, nu? Și totuși, lucrurile nu se vor termina așa. Și nici povestea. Pasărea trebuie să moară la un moment dat, pentru că nu există păsări nemuritoare. Iar inima în jurul căreia e încă atât de cald, trebuie să se oprească. Și așa încetează și poveștile pe care le poartă, dorințele pe care a apucat să le îndeplinească sau nu și freamătul din toate acestea – pentru totdeauna. Nu mai rămân decât locul din jur, gol și rece, cuibul dezmembrat – la fel de gol și rece, câteva pene ici și colo și întuneric. Nu un întuneric dramatic, ci unul stătut și mut, pe care s-au depus mult praf și pânze de păianjeni. Dar până să se întâmple toate astea, pasărea trebuie să vadă câteva răsărituri, să se zbată puțin, să învețe să zboare, să plângă un pic și eventual în reprize, să greșească, să sufere, să se împerecheze, să facă ouă din care să iasă câteva generații de pui, să împartă cuibul și puii cu o altă pasăre. Astea sunt legile firii și trebuie urmate. Dar până să moară în mod firesc, pasărea trebuie să învețe să scrie frumos, cochet, simplu, actual și logic, cursiv și revelatoriu, încât să încheie războaie, să unească lumi, să fie ying și yang, subiect de doctorat, să vindece tot felul de boli incurabile începând cu rasismul, să rescrie istoria, iar reprezentanții tuturor religiilor să nu aibă altă șansă decât, în urma unui banal pariu urmat de ”Rock Paper Scissors” să-și dea mâna și să recunoască brusc suveranitatea uneia singure (a celei a cărui reprezentant a câștigat).
Cândva, vor fi existat o pasăre vie, o inimă și foarte aproape de ea un loc cald, un cuib, ouă, pui, pene, greșeli, o altă pasăre, filmele lui Scorsese, omoplați, oameni buni, dorințe, pericol, insomnii, războaie, ying și yang, boli incurabile printre care și rasism, religii, pariuri, ciocolată, muzică, bubițe roșii, brațe, tâmpenii, grijă, dreptate, alegeri, univers, haos, treizeci de ani, frică, litere, cuvinte și înțelesuri, rochii prea scurte, riduri, cearcăne și vergeturi. No hard feelings.
Pălărie mauve, thrifted,
Cizme șireturi, vintage,
Geantă franjuri, no name,
Rochie burgundy, no name,
Curea împletită, no name,
Colier turquoise, no name
Pandantive colivii, no name,
Palton beige, no name
Green Eyed Kisses,
Error: No posts found. Make sure this account has posts available on instagram.com.