H.O.M.E. Is Where You Lay Your Hat At

 

Poate fi acolo unde, în timp ce aștept să fiarbă supa de conopidă, la un moment dat intri tu val-vârtej, zâmbind și spunându-mi că în jumătate de oră avem rezervare la restaurantul unde tot voiam să mergem și că în zece minute trebuie să fiu gata, iar eu uit imediat de supa de conopidă, ne privim, te iau de mână, o zbughim în același timp afară și plecăm așa, dobitoci și foarte fericiți. Dobitoci, pentru că la jumătatea drumului ne dăm seama că nu avem bani, ne apucă un râs isteric, n-avem oricum ce să facem, deci hai Acasă și presimt că o să-mi spui că oricum îți era poftă de supă de conopidă. Da, exact. Vezi? Știam. Te cunosc. Aoleu, supa de conopidă! Am uitat să închid aragazul. O fi fiert? Fericiți, pentru că alegem să rămânem Acasă în seara asta, cu supa noastră de conopidă cu tot. Hai să vedem un film! Aș mânca ceva dulce.

Acasă ar trebui să fie, în primul rând, la purtător.

28 de ani de Acasă depuși în straturi groase prin fiecare ungher, în sertarul în care îmi țineam caietele cu însemnări, în cel cu șosete, pe sub covoare, pe gaura cheii de la ușa camerei mele, prin pereți. Undeva, acolo, e rochia pe care am purtat-o ultima dată când am fost în vacanță, sunt toate cărțile din copilărie, lumânarea roșie care miroase a pepene galben, rujuri consumate pe jumătate, patru măști venețiene, trandafiri uscați, praf, genți, gentuțe, dantele, curele, colecția mea de CDuri, e veioza cu lumină alb-gălbuie de la geam, sub care, iarna, așteptam să se înroșească frunzele Crăciunițelor, sunt cerceii din pene de păun pe care n-am apucat să-i port, e mirosul meu impregnat peste tot. Și Pisica. Întinsă ba pe pat, ba la geam, ba cocoloș, printre haine.

Despre Acasă cam ce-ai putea vorbi și cu cine? pentru Acasă se oftează, se spun rugăciuni sau se tace.

Pentru foarte mulți – pentru cei mai mulți, de fapt – Acasă este și război și pace.

Locul în care sunt ei doi, punând castraveți la murat. Intră din când în când în camera mea când el, când ea. El: se uită în jur minute în șir și mută câte un obiect mic dintr-un colț în altul. Oftează și ochii îi strălucesc într-un fel anume, ca atunci când… Își șterge fața și rămâne cu capul în pământ, gândindu-se la cine știe ce. Și mie mi-e dor de tine, tată! Ea: se așează pe pat și rearanjează toate lucrurile de care știe că am nevoie: două parfumuri – lasă, să fie acolo, șosete groase pentru stat în casă, ciorapi de diferite culori, vreo cinci pulovere, că iarna, acolo, e frig și umezeală, un borcănel cu cimbru uscat, că sigur acolo nu se găsește și știu că-ți place, cafea din aia bună, știi tu de care. Of, mamă!

Cum am desfăcut pachetul, cum am simțit miros de Acasă.

Știi că ți-e foarte foarte dor de Acasă, când umpli pagina cu clișee. Și te doare și nu înțelegi de ce dorul tău nu e extraordinar, unic, irepetabil. Adevărul este că nu-l poți compara cu al nimănui altcuiva. Știi doar că al tău e din rărunchi. Visceral. Apare în timp ce îți faci, discret, cu limba, o cruce. E cu sau fără remușcări, dar cu ochii închiși, ca să-i poți vedea mai bine. Au mai îmbătrânit puțin, așa-i? Plângi în timp ce îți pipăi din când în când cordonul ombilical. Da, e încă acolo, pulsatil și puțin cald.

Pentru mine, cel mai Acasă este locul în care te așteaptă întotdeauna cineva cu ceva cald de mâncare.

Mai ții minte când ai adus prima oară un băiat Acasă, ce emoționați erați amândoi și cât de circumspect era Tata? Apropo, ce-o mai face – Gabriel parcă, nu? – din primul an de facultate? Nu-mi amintesc decât că era înalt și că scria foarte frumos. Totul a început și s-a terminat cu ”Eyes like peacock feathers”…

Poți să înțelegi ce înseamnă Acasă numai prin comparație cu tot ce NU înseamnă. Acasă.

Petreceri. Musafiri. Salatele fistichii ale mamei. Mobilă veche, apoi mobilă nouă. Peretele de oglinzi din sufagerie. Spațiu. Eu, mică, iar ei, încă tineri. Bradul, cât mai bogat și întotdeauna în colțul din dreapta al camerei. VHS. Radioul Panasonic din bucătărie unde se ascultă numai Guerrilla. O mulțime de cărți în biblioecă pe care n-o să apuc niciodată să le citesc. Etajul 5, unde s-au mai întâmplat și drame din când în când, de ce să mint? Parcul, atât de aproape. Acolo am crescut, am plâns, ne-am îndrăgostit unul de altul, dar a vrut să plece și l-am lăsat, apoi am plecat eu și m-a convins să mă întorc, iar în cele din urmă rămăsesem doar eu, ca proasta, când el plecase de mult, apoi am plecat și eu și habar n-avem nici acum unul de celălalt.

Acasă e locul în care pereții se bucură când te văd venind și încep să dea din coadă.

Mai dă și tu din când în când câte un telefon Acasă.

Vino și du-mă înapoi Acasă, am urlat la el, nu mă lăsa singură în locul ăsta în care plouă mereu și e frig, dar între timp s-au aprins luminițele, am hrănit câteva lebede în parc, am fost în port, au montat ditamai bradul în piață, am ronțăit migdale coapte, au început reducerile, am cumpărat niște avocado și lumânări parfumate și cred că a început să-mi placă. Nu, stai liniștit, nu mai veni, sunt bine.

Sărbătorile? Acasă.

”Să știi că, doar pentru că ești Acasă, nu înseamnă că poți să-ți lași pălăriile pe unde vrei. Fii și tu mai ordonată, ce naiba!” În schimb, aici e multă liniște.

Ce poate fi mai Acasă, decât cuibul brațelor bărbatului care te iubește?

Închid ochii și primul lucru care-mi vine în minte e covorul colorat din cameră pe care am căzut în genunchi, am adormit chircită, am dansat, am ținut post, am făcut un fel de gimnastică și febră musculară apoi, mi-au curs lacrimi, am vorbit ore întregi la telefon, am avut nervi, mi-am făcut bagajele.

Acasă: locul în care, întorcându-te de undeva, nu știi cum să ajungi mai repede.

Pe curând. Ne vedem Acasă, sub stratul de pământ și frunze.

 

Jachetă alb-negru, refăcută

Tricou no name

Fustă trandafiri, vintage

Jupă dantelă, vintage

Botine negre, no name

Geantă blană vulpe, vintage

Pălărie kaki, thrifted

Green Eyed Kisses,