Undeva, prinsă între două sau poate mai multe timpuri oarecare, există Bătrânica. E mică de tot – probabil osteoporoză – îmbrăcată într-un amalgam de nuanțe și nu toate detectabile de ochiul uman, dar deloc gârbovită, deși viața ei a fost plină de suișuri și coborâșuri, de sare, zahăr și grăsimi, de primăveri-surpriză și toamne care s-au depus în mod ireversibil peste tot, exact așa cum trebuia să se întâmple. Părul, altă dată arămiu și aspru, acum alb, molatic și încă ondulat se încăpățânează să aibă propria lui personalitate și urmează un ritm numai de el știut în timp ce-i desenează tot felul de forme pe obraji, gât și ceafă. Dacă te apropii îndeajuns de mult și aștepți, s-ar putea să vezi cum fetița de altădată începe să i se joace de-a v-ați-ascunselea în ochi și când într-un colț, când în celălalt al gurii. Din depărtare pare tânără și, deși șchioapătă și fiecare pas e la fel de dureros ca un regret, mersul ei e încă aproape la fel de zglobiu ca cel de altădată.
Ah, cât de tânără, de foarte frumoasă uneori – nu, aici n-a fost cazul – de încăpățânată, veselă și bătută-n cap fusese altădată! dacă s-ar mai putea întoarce…
De ce a visat atât de mult și a făcut atât de puțin, de ce a plecat iar și iar lăsând tot felul de priviri resemnate în urmă și de ce nu și-a putut pleca și ea privirea, măcar câteodată? I-ar fi făcut bine. Ar fi trebuit să facă multe altfel, dar asta e ultima zi a ultimei toamne și s-a făcut deja foarte târziu. Ar fi trebuit să nu fi plecat, sau să nu se mai fi întors niciodată. Să fi cântat mai mult. Să fi falsat mai puțin. Să fi fost mult mai temperată și mai puțin temperamentală. Să fi muncit și să se fi odihnit mai mult. Să fi făcut mai devreme și de două ori mai mulți copii. Să se fi cântărit mai rar. Să fi mâncat mai multă limbă cu măsline. Să se fi străduit mai puțin să încerce să fie perfectă. Pentru ceilalți. Să fi fost sinceră cu ei toți, dar mai ales cu ea. Să fi fost pasionată de astronomie, de ritualul de împerechere al căluților de mare și de robotică. Sau măcar de medicină legală. Să fi fost cu adevărat pasionată de ceva. Să fi avut mai multă răbdare. Să fi fost mai spontană. Să fi văzut mai puține filme proaste. Să se fi uitat, în schimb, la mai multe desene animate. Să fi excelat cu adevărat la ceva, în loc să fie mediocră în toate modurile posibile. Să fi flirtat mai mult. Să fi văzut, naibii, New Yorkul. Să fi meditat mai des. Să se fi plimbat mai mult în ploaie. Să-și fi construit arborele genealogic. Să fi fost mai puțin bezmetică. Să fi purtat mai des cizme roșii, cu franjuri și tot felul de pălării. Să fi pierdut mai multe nopți. Să nu se fi menajat. Să-și fi făcut cel puțin un tatuaj pe care să-l fi regretat imediat după. Să fi vorbit mai puțin și să fi ascultat mai mult. Să fi băut mai multă apă din nucă de cocos și mai puține băuturi carbogazoase. Să fi spus mai des ”Haide!” Să fi acceptat cu ușurință complimentele. Să-și fi propus mai multe și să fi și reușit să le îndeplinească. Să fi petrecut mai mult timp în picioarele goale. Să fi avut mai puține aere de superioritate. Să fi făcut mai mult sex. Să fi fost cu adevărat fragilă. Să fi știut ce, cât, când să ignore, dar să fi fost mai puțin ignorantă. Să fi învățat portugheză, să croiască și să cânte la tobe. Și poate și la xilofon. Să fi greșit mai mult. Să nu se fi îndoit de orice, dar să nu fi fost atât de credulă. Să fi încercat și altfel. Să fi adunat o colecție completă de ceva, orice. Să-i fi fost mai des poftă de floricele. Să nu fi fost chiar ca toate celelalte femei. Nici chiar ca unele dintre ele. Să fi păstrat legături. Să se fi iertat mai des, dar să se fi scuzat mai rar. Să fi costruit mai mult și să fi distrus mai puțin. Să fi asociat cuvintele altfel. Să fi riscat mai mult. Să fi fost, măcar din când în când, constantă. Să nu fi pierdut atâtea trenuri. Să se fi putut conta mai mult pe ea. Să fi învățat să țină corect bețele alea cu care mănâncă atât de natural asiaticii. Să-și fi dat mai repede seama. Să se fi făcut de râs mai des. Să fi fost trupul și sufletul tuturor locurilor care i s-au întipărit pe trup și în suflet. Să fi ajuns în Vietnam și Jamaica. Să nu fi avut niciun regret din cele care te dor la fel de tare și de constant ca un șchioapăt. Să fi folosit mai des lapte de corp. Să fi fost mai puțin dezechilibrată. Să fi inițiat mai multe conversații și să fi încheiat la timp și mai multe. Să se fi bucurat de ea însăși. Să fi ajuns mai departe. Să fi iubit mai puțin, sau mai mult. Să fi fost, pur și simplu. Și să fi lăsat ceva nemaipomenit în urmă.
În timp ce scriu, Bătrânica mă observă (și cum să nu mă observe, dacă sunt îmbrăcată în toate nuanțele pământului – dar nu toate detectabile de ochiul uman?) și se apropie de mine. Mă privește și așteaptă. Are tot timpul din lume și încep să nu mă mai îndoiesc că și eu. Simt cum fetița de altădată începe să mi se joace de-a v-ați-ascunselea în ochi și când într-un colț, când în celălalt, al gurii. Fără să vreau, îmi privesc mâinile, prin ochii ei și, pentru prima oară, le privesc cu adevărat. Nu mi-au plăcut niciodată mâinile mele. Mi s-a părut mereu că sunt urâte așa, boante și cu degete strâmbe. Acum, însă, le descopăr pentru prima oară și înțeleg că fac parte din mine. Le citesc. Între timp s-a făcut ultima toamnă și e foarte târziu, iar Bătrânica pare a se fi desprins de toate timpurile care o țineau aici, pentru că a dispărut, cu tot cu mersul ei zglobiu de altădată.
Pe mâinile mele au rămas amprentele tuturor lucrurilor nemaipomenite pe care le voi fi lăsat în urmă.
Mie, peste (foarte mulți) ani, cu dragoste
Cămașă păsări, thrifted
Fustă neagră, thrifted
Cizme roșii, Stradivarius
Geantă roz, no name
Coadă blană naturală, no name
Pălărie mauve, thrifted
Colier galben, no name
Green Eyed Kisses,
Error: No posts found. Make sure this account has posts available on instagram.com.