“I,……, take thee, …….,
to be my lawfully wedded husband/wife,
secure in the knowledge that you will be
my constant friend,
my faithful partner in life,
and my one true love.
On this special day,
I give to you
in the presence of God and all these witnesses
my pledge to stay by your side as your faithful wife/husband
in sickness and in health,
in joy and in sorrow, as well as
through the good times and the bad.
I promise to love you without reservation,
comfort you in times of distress,
encourage you to achieve all of your goals,
laugh with you and cry with you,
grow with you in mind and spirit,
always be open and honest with you,
and cherish you for as long as we both shall live.”
I now pronounce you husband and wife. You may now kiss the bride.”
Odată formula aceasta rostită, unii cred că se schimbă totul. Cosânzeana aleargă toată viața în căutarea prințului de aur, sperând că el este răspunsul la toate întrebările ei, își schițează în minte încă de când era fetiță conturul și densitatea rochiei de mireasă pe care o va purta, iar prințul a auzit de la tatăl și cam toți prietenii lui însurați că orice urmă de autonomie dispare în momentul în care spune I do, încât încearcă să se eschiveze în toate modurile posibile până la un anumit moment dat, când nu mai are de ales. Și totuși există viață atât înainte de nuntă, cât și după ea. Și ar trebui să fie al naibii de frumoasă în toate modurile posibile, pentru că nici Cosânzeana și nici prințul nu trăiesc veșnic (decât dacă li s-a povestit despre reîncarnare, caz în care amândoi știu că există mai multe vieți pe care le traversează, fiecare cu karma și lecțiile ei).
Prin urmare tu, Cosânzeană fiind, trăiești în mirajul acela în care prințul bogat, frumos și curajos te alege tocmai pe tine din mulțimea aceea de obstacole sexy și binevoitoare întâlnite pe drum și hotărăște să-ți rămână loial orice s-ar întâmpla.
Dar dacă îmbătrânești așteptându-l iar el nu mai apare, sau dacă, atunci când în sfârșit vine ți-e și rușine să-l revendici pentru că e cu cincizeci de kilograme mai “puternic” decât te-ai fi așteptat, sau cu câțiva zeci de centimetri mai îndesat? Iar tu, dacă ai curajul să te privești cu atenție în oglindă, s-ar putea să remarci că pe față ai niște urme din ce în ce mai adânci de nemulțumiri sau că, pe ici pe colo îți cresc țipete, că la colțurile buzelor îți tot apar critici și că poate și tu ești cu câteva kilograme mai rea decât știai.
Dar dacă ți se cere să te temi a fi singură? Dacă ți se spune că nu există viață fără un celălalt căruia să-i aparții? Dacă ți se împlântă ideea asta și te arde ca un fier roșu și începi să crezi că e mare rușine ca tocmai tu, Cosânzeană, să treci de una singură prin viață? Că tu, fără un prinț al tău nu ai niciun rost, că nu ești decât o jumătate, că pur și simplu nu corespunzi normelor sociale în vigoare? Ți s-ar face într-adevăr frică și ai căuta orbecăind, cu disperarea celei care trebuie să se conformeze, sau ai reuși să-ți continui drumul, conștientă fiind că nimeni nu deține adevărul absolut și că prințesele nu sunt mai puțin prințese dacă în viața asta nu își propun să îmblânzească prinți sau balauri?
Și dacă o privești într-o zi și înțelegeți amândoi în același timp că Zâna cea Implacabilă – Viața – v-a blestemat să deveniți din ce în ce mai nefericiți împreună și să nu mai găsiți calea unul către celălalt, oricât v-ați zbate și ori de câte ori ați încerca să o luați de la capăt dându-vă șanse?
Sau poate nu înțelegi cum de prietenul tău cel mai bun, Broscoiul cel Urât, băiatul acela simplu pe care îl știi dintotdeauna, care îți cunoaște cele mai stânjenitoare secrete, care îți este loial și care nu ți-a refuzat niciodată nimic, de care nu ai încercat nicicând să te ascunzi, împreună cu care ai vorbit ore întregi despre prinț cerându-i sfaturi, s-a transformat dintr-o dată într-un gând permanent și nu mai știi cum să oprești avalanșa caldă de sentimente care dospesc de mult în tine și pe care le-ai tot ignorat temându-te să recunoști ce simți. Într-o bună zi îndrăznești să-l săruți și nici nu mai contează că vraja nu se risipește ca prin minune și că pentru toți ceilalți a rămas în continuare un simplu broscoi – tu știi că el e singurul care merită să fie prințul tău. Pe urmă trăiți fericiți până la adânci bătrâneți dacă așa este scenariul basmului vostru.
Sau s-ar putea să fii deja soția prințului de ceva timp și să se vorbească despre voi în șapte regate de peste șapte mări și șapte țări. Să se scrie cărți întregi despre povestea voastră de dragoste. Tu, însă, știi că totul e o minciună și nu trece nicio zi în care nu te întrebi ce ar fi fost dacă ai fi rămas cu golanul acela de zmeu care îți ridica părul pe ceafă numai când se uita la tine cu ochii aceia mari și verzi.
În cazuri speciale, se întâmplă ca la nașterea ta, ursitoarele și zânele rele să se fi ținut de șotii, iar câțiva ani mai târziu, să descoperi că te simți prințesă, dar te afli închisă în corpul greșit, ceea ce poate duce la confuzii, negări, lupte interioare, paiete, furie latentă, grijă prea mare la aspectul fizic și tot felul de drame, întrebări.
Basmul tău cum arată?
Rochie verde, thrifted
Sandale Stradivarius
Geantă satin, no name
Curea argintie strasuri, purtată la gat
Inele argint
P.S.: Acest articol a fost inspirat de cartea “Ce spui după Bună ziua?” – Psihologia destinului uman – a lui Eric Berne care m-a marcat în mod deosebit și pe care o recomand tuturor celor care vor să înțeleagă mai multe despre scenariul basmului propriei lor vieți și cum îl pot rescrie pentru a se bucura de un final fericit.
Green Eyed Kisses,