Pană de idei

Când ai încercat ultima oară să-ți simți aripile, să le conștientizezi existența acolo, implantate adânc în carnea spatelui tău? Le porți pe sub haine de cele mai multe ori, nu-i așa? Te trezești în fiecare dimineață făcând eforturi să le ascunzi de toți ceilalți. Îți bei cafeaua, te îmbraci și, înainte să pleci, te uiți de o sută de ori în oglindă ca nu cumva să observe cineva că pe spatele tău sunt aripi. Nici măcar nu-ți mai dai seama, a devenit un reflex condiționat. Și toți cei din jurul tău fac același lucru. O mulțime de aripi zăcând nefolosite. Sau poate încă nu te-ai obișnuit cu greutatea lor. Cu toții credem că ar trebui să fie ușoare, ca o adiere a zborului unui fluture, că nu e necesar niciun efort, că ele trebuie să ne poarte pe noi oriunde vrem, nicidecum noi pe ele. Și observi că sunt mult prea mari pentru cât poți tu duce. Câteodată ți-e teamă de ele. Nu înțelegi la ce folosesc. Ai vrea să dispară pur și simplu și să te întorci la ceea ce erai înainte de a le primi: om și atât. Ai vrea să fie simplu, să nu apese greu pe umeri și să nu mai ai niciodată responsabilitatea lor. Dacă te-aș întreba ce culoare au aripile tale, ce mi-ai răspunde? Mai ții minte? știi doar că încă sunt acolo și ți-e destul, nu-i așa?

Am întâlnit oameni care, măcar o dată pe an le deschid plini de elan, le curăță de praf, și le admiră și își promit că din momentul acela o să ia din nou lecții de zbor. Cei mai mulți renunță după doar câteva ședințe. Într-adevăr, e greu să porți aripi. Nu-i e dat oricui. Probabil că ar fi mai simplu să ne gândim cu invidie la strămoșii noștri și la cât de ușor trebuie să fi fost de purtat povara lor. Însă dacă am face asta, însăși existența noastră ar fi inutilă. Ne-au transmis aripi tocmai pentru ca noi să devenim continuarea poveștii lor. Eu încă îmi învăț corpul și sunt stângace când îmi așez aripile. Primăvara și vara le simt ușoare și pot să zbor foarte sus, de unde totul pare o miniatură a unui joc și aproape că nici nu-mi doresc să mai cobor. Profesorul meu de zbor îmi atrage atenția de fiecare dată când inconștiența mea, de altfel necesară în astfel de activități, depășește cotele normale. Unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit este să am grijă că acolo, sus, vântul este foarte puternic și că, deși poate părea prielnic la început, te poate răpune într-o secundă pentru a nu te mai ridica niciodată. După ce am parcurs o distanță destul de mare de casă în ce mai lung zbor de până acum, am învățat câte ceva despre aripi, despre cum se întrețin corect, despre distanțe și apropieri, despre oameni și păsări, despre oamenii-păsări, despre suișuri și coborâșuri. Acum disting cu ușurință aripile celorlalți, chiar și atunci când sunt ascunse în haine. Acum mă aplec cu mai multă răbdare asupra celor care nu mai știu să zboare. Acum înțeleg că părinții trebuie să-și smulgă din carne aripile, pentru ca aripile copiilor să crească mai mari și mai sănătoase decât le-au avut ei vreodată.