…Ochelarii

Capitolul întâi (în care ni se prezintă problemele existențiale ale unei femei-copil cu miopie în stadiu avansat și ușoare dificultăți de exprimare – dar nu și contextul în care au apărut ochelarii).

Luna mai – încep festivalurile de jazz, dar corcodușele sunt încă acre. Încă puțină răbdare, nimic nu se coace dintr-o dată.

Se poate asculta Gil-Scott Heron pe acoperiș, cu o doză rece de Cola în mână. La periferii, în ghettouri, încă se iubește. Și încă se mai poate visa urmărind zboruri albe de pescăruși. Restaurantele sunt pline, iar malurile Tamisei miros a nămol și a pește.

Aparent, o după-amiază oarecare, dar esența e aceeași: vase murdare, prea mult gunoi, epidemii, specii de animale pe cale de dispariție, de exemplu Tatuul mai puțin păros și Șobolanul cu cuib din bețe și Cangurul de copac al lui Goodfellow – și tot noi, ăștia, hedoniștii, ne plângem.

De jur împrejur, atârnând, măști de fetiță și, de jur împrejurul lor și al tău, captivitate.

Cineva s-a născut prin cezariană astăzi și mâine sigur o să moară cineva. Plus că sunt prea mulți așa-zis artiști, ce Dumnezeu?!

Și Eu – care fac, absolut singură, parte dintr-o cu totul altă categorie.

Și așa mai departe…

În fond, totul depinde de context. Ce te face să crezi că ești tocmai tu în măsură să mă evaluezi?

Și dacă mi-aș dori ceva, ar fi să trăiesc momentul în care să nu mă mai tem de moarte.

Sau măcar de noi.

 

Capitolul doi (în care suntem martorii unor evocări aparent aberante ale femeii-copil cu miopie în stadiu avansat și ușoare dificultăți de exprimare, dar unde încă nu ni se dezvăluie nimic în legătură cu ochelarii)

Amintirea tălpilor altrofiate ale bunicului călcând

alături de amintirea tălpilor mici, de copil cu nas cârn, rochiță de bumbac și mânuțe veșnic murdare.

Imagini distorsionate cu vacanță, Călimănești – Căciulata, furuncul, ”What s new pussycat?”, vapor și muzică grecească.

Ceva probleme de afectivitate din copilăria mică

Zymafluor seara, dar neapărat

La un moment dat pictam. Chestii abstracte, nimic remarcabil. Dar îmi plăcea să amestec. Să creez nuanțe,  să îmblânzesc tonuri, să împac și să dezbin culori semene. Și-mi plăceau guașele. Rozul-copil și roșul Baba și galbenul pui. Din punctul meu de vedere era absolut ok că picturile alea nu aveau niciun pic de esență. Totul e întâmpla la suprafață, nimic care să provoace. Nimic zguduitor, nimic profund, nimic din mine. Dar divaghez…

Salopeta cu papagal din ață colorată și ochi din pietricele.

Cremeschnitte de casă și Prăjitură cu ness.

Pisoi-Frumos, ”Moartea căprioarei”, taberele la munte, cabana Cuibul Dorului și numărul impresionant al jurnalelor mele.

Mirosul hainelor bătrâne, amestecat cu naftalina.

”Memorialul durerii” și vocea inconfundabilă a Luciei Hossu-Longin o dată pe săptămână, la televizor.

Noapte bună, Sânziene, luna plină, superstiții.

Săraca Tanti Florentina…

Brațe de care mi-e dor, brațe defective de umăr, brațe fără soț, brațe cu mamă și tată, toate brațele lor.

Bunica frământă pesmet, făină și lapte și își amintește că ieri s-a întâlnit cu fata doamnei Moțățăianu, de la etajul trei. În bucătărie miroase a mâncare de pisici și ciorbă fierbinte de hurud (rețetă armenească). Mă roagă să-i cumpăr o sticlă de oțet și o pâine și-mi întinde doi lei. E foarte bătrână.

Îi recunosc pe toți (cu disperarea celui care simte că-i fuge pământul de sub picioare) și, fără să vreau, bâjbâi.

încep să uit drumul către ei

 

Capitolul trei – deznodământul (în care nici măcar nu mai încercăm să înțelegem care e treaba cu ochelarii)

Nu știu dacă locul meu a fost vreodată acolo. Nu cred că e aici. Sunt o mulțime de lucruri pe care le-aș face altfel acum, dar nu mai e suficient timp. Ceea ce vreau să spun este că, cel mai probabil, o să continui să mă îndepărtez, fără să vreau, din ce în ce mai mult de ei. O să mă doară, o să sângerez, o să fiu din ce în ce mai predispusă la infecții pentru că o să-mi scadă imunitatea, o să-mi impun să nu plâng, așa că o să devin din ce în ce mai cinică, mai rea, mai dură. Eu. Fetița de acum douăzeci și cinci de ani cu nas cârn, rochiță de bumbac și mânuțe veșnic murdare, care încă avea bunic. Habar nu am ce fac. Am obosit, mă dor picioarele și tot ce știu e că vreau să mă odihnesc puțin, într-un loc al meu. Încă îl caut. Nu vă faceți griji pentru mine, e o luptă pe care trebuie să o duc. Nu știu prea multe despre ea, uneori am atacuri de panică, alteori sunt fericită, dar nu sunt singură și știu că mă iubește. Și mai știu că nu îl merit. Nu aș fi aceeași fără el. Ascultăm Gil Scott-Heron, Curtis Mayfield, discutăm despre încălzirea globală, mergem la muzee de artă, ne uităm la documentare despre nave de război americane, sau la filmulețe în care niște dobitoci încearcă să înghită scorțișoară, sunt mai liberă lângă el decât am fost lângă oricine altcineva vreodată, repară tot felul de lucruri care se mai strică prin casă, hrănim porumbeii din parcuri și păsările de pe canal, ne gândeam că am putea să ne luăm o bărcuță în care să locuim și într-o zi o să ne amintim de perioada asta și o să râdem.

 

Ochelari Cat-Eye, thrifted

Cămașă, thrifted

Cizme piele, vintage

Rochie Verde, Closet

Geantă, Oasis

Pardesiu, Miss Selfridge

Green Eyed Kisses,