Some Of My Best Friends Are Trains

Tocmai am coborât din tren, într-o gară oarecare. Îl aștept pe următorul. În jurul meu, tot felul de oameni cărând bagaje mari, mici, pe brațe, roșii, cu margini roase, cu fermoare, în pungi de plastic, de rafie. Eu mi le port, ca de obicei, pe umeri.  Nu le-am dat niciodată jos, deci au devenit cumva parte din mine și încet-încet m-am obișnuit cu ele. Acum însă mă apasă, așa că mă așez undeva, pe o bancă.

Totuși, am observat că atunci când râd mult, din toată inima, când cânt, când mă dau în leagăn sau mănânc vată de zahăr, când mâinile bunicii îmi mângâie părul, sau când se face foarte liniște în mine, le simt mai ușoare. Alteori sunt atât de grele, încât parcă toate durerile lumii ăsteia ar fi prins viață și ar fi început să urle în interiorul meu. Atunci mă doare tot corpul.

Tot întrebându-mă de ce atârnă atât de greu, îmi amintesc de mama și tata. Mi-au dat o mulțime de lucruri: de iarnă, de vară, de citit, de ascultat, de înțeles, de luat aminte, de tăcut, de urmat, de nefăcut, poate o să-mi trebuiască la un moment dat. Și doar le-am spus că nu o să am nevoie de atâtea…””Lasă, mai bine să fie acolo”” – mi-au răspuns. Apoi, câțiva prieteni pe care i-am cunoscut pe drum mi-au lăsat și ei în grijă câte ceva. Păreau obosiți, iar câțiva din ei făcuseră răni pe spate și pe tălpi de atâta cărat, de atâta mers. Cum aș fi putut să nu-i ajut? Le-am luat din greutate, dar credeam că doar pentru un timp, până s-ar fi vindecat. Într-o dimineață m-am trezit înconjurată de tot ce-mi lăsaseră, iar ei – nicăieri.

Coborâseră pe rând, înaintea mea, fără niciun cuvânt.

Mă ridic și ciulesc urechile. Trenul pe care-l aștept trebuie să sosească. Deja îl simt; e mai aproape ca niciodată. Ca de obicei are întârziere, așa că o să staționeze foarte puțin și toți cei din jurul meu se vor îmbulzi pe scări. Nu cred că mai prind vreun loc, pentru că deja e plin de începuturi și sfârșituri, de drame și comedii, de manele și rock, de precupeți și artiști, de o mulțime de întrebări și mult mai puține răspunsuri, de povești cu final neașteptat, de bagaje. Peste tot, bagaje. Mari, mici, pe brațe, roșii, cu margini roase, cu fermoare, în pungi de plastic, de rafie.
trenul şuieră
plec
tata cu mâinile ridicate
ca o rugăciune
mama a înlemnit
fără braţe
lacrimile mele lungi
înconjoară oraşul
şi continentul se-ncâlceşte
în încordarea mea
în sfârşit
plâng
ca un copil bine bătut
o băbuţa din tren
îmi întinde emoţionată
un şervet
şi moşuleţul îmi face loc
să mă aşez în locul lui
stai aici fată dragă
e mai răcoare şi mai vânt
merci mult
şi-un zâmbet plăpând
pe faţa mea
nu mai plânge
a trecut
de acu eşti om
nu mai eşti fată
Râd.
Laura Soltuzu “sentiment”

Sarafan handmade

Cămașă Atmosphere

Geantă Gattinoni

Balerini roșii, no name
GreenEyed Kisses!