Yesterday Girl

”Păstrez memoria zilei aceleia pentru că este ziua în care ne-am despărțit pentru totdeauna, așa cum ne știam unii pe ceilalți și fiecare, pe el însuși.”

Băi oameni buni – nu vă așteptați la tonul ăsta colocvial așa, dintr-o dată, mai ales că abia am început să ne tutuim, așa-i? nu-i nimic, nici eu, dar tocmai asta-i: încerc o chestie. Nu mă aștept să-mi iasă, vreau doar să vă povestesc ce mi s-a-ntâmplat.

Deci de câteva săptămâni nu pot să scriu. Dar nimic. Nu am flow și pace. Am încercat meditație, (o singură dată, cinșpe minute, Alan Watts) am petrecut ore întregi căutând inspirație (în feedul Instagramului), am făcut câte-o pauză la fiecare jumătate de oră pentru că știm cu toții că muza vine fix când nu te-aștepți, iar nu după îndelungi încercări și nereușite – practic, am făcut absolut tot ce mi-a stat în putință ca să pot să încropesc și eu un amărât de text despre ceva – în principiu despre mine, pentru că…terapeutic.

Nimic. Absolut nimic. Și uite așa, din nimic, au încolțit niște epifanii de toată frumusețea:

 

Unu: cea mai simplă metodă ca să ieși dintr-un blocaj este să scrii despre el.

Doi: în loc să tragi și să-mpingi de o metaforă până o lărgești ca să poți s-o îndeși fix între două sensuri ale unui cuvânt pentru că te încăpățânezi să faci fraza ”să sune bine”, mai bine scrie, dom’le, simplu – cu cât o gândești mai puțin, cu-atât e mai din prostie (a se citi inimă – dar să nu vă-ntristați, măi emoționalilor, și eu-s ca voi). Sau, așa cum probabil ar spune-o Mușatescu într-o Romanie actuală, ”cea mai bună vrăjeală e adevărul”.

Trei: astăzi, în timp ce făceam frumos și puțin ciudat în interviul cu (probabil) viitorii mei colegi  mi-am dat seama că scrisului meu îi lipsește profund personalitatea mea. Adică eu, în carne și oase, sunt câte și mai câte și toată numai un tumult: enervantă ca Rona Hartner, agitată ca o musculiță de vin, perfect neîndemânatică și subtil obraznică, dar numai ca răspuns la obrăznicia cine știe cui și doar atât cât să înțeleagă că am prins gluma lui deplasată (om mic ce ești). Cele mai bune replici îmi vin întotdeauna în minte cu mult timp…după ce nu mai contează și nu știu niciodată ce să fac cu mâinile și parcă azi mi-aș prinde părul după urechi în două codițe cum nu m-ai fi văzut purtând nici moartă în liceu, aș insista să iasă dreaptă cărarea, chiar pe mijloc și aș transpira puțin în sensul ăsta.

Și-n toți dracii și năduful acelea aș închide ochii numai cât să simt cum mâinile bunicii îmi iau cu blândețe pieptănul din mână ca în copilărie, îmi dă capul pe spate și-ncepe să descâlcească fiecare șuviță, apoi așează vârful ascuțit chiar în mijlocul frunții, înaintând ferm până în creștet unde vârful își pierde puțin echilibrul, apoi se reașează unde trebuie și începe să coboare spre ceafă, înfiorându-mă până la ultima celulă.

În scris, încă nu știu ce sunt.

 Patru: în timp ce încercam să găsesc o poveste care să dea o oarecare profunzime momentului surprins în fotografii (altfel, destul de banal dacă e să fim sinceri cu noi înșine) – și credeți-mă că am săpat destul de adânc în mine și-am muls cât am putut din fiecare stare, pe rând, degeaba – până când ajunsesem să mă-ntreb dacă n-ar fi cumva cazul să-mi văd de treabă, cât mai departe de orice suprafață propice scrisului. Și-abia într-un final (când toată lumea plecase deja acasă) mi-am dat seama că în tot timpul ăsta problema era că de fapt habar n-aveam ce simt.

Și chiar dacă, atunci, toate fazele neputinței și toate frustrările mele luaseră proporții gigantice, ele m-au adus totuși aici. Și fiecare din ele mi-a fost necesară. Am încercat engleză, română, poezie fără rimă, rime fără substanță și fără poezie, la un moment dat credeam că am găsit un soi de început și-un punchline răzleț, dar fără să răspundă la vreo întrebare sau să schimbe ceva și ajunsesem atât de lipsită de speranță încât am căutat pe Google ”how much time it should take you to write a poem”. Din fericire, mi-am dat seama destul de repede că asta ar trebui să fie ultima mea problemă.

Altă dată am încercat cu tot dinadinsul să produc o reconectare temporară a eurilor interioare: prezent și trecut. N-a mers nici asta, de unde am dedus că prezentul nu mai poate accesa trecutul pentru că prezentul e absolut varză și total pierdut în el însuși și e momentul să facă ceva în privința asta.

 

 

Cinci: încearcă un cu totul alt stil decât cel cu care te-ai obișnuit. Cred că scrisul este foarte asemănător modului în care te îmbraci: nu trebuie să fie totul perfect, dimpotrivă, micile inadvertențe și lucrurile care nu par a fi la locul lor incită, stârnesc discuții și curiozități infinite – lor – și un curaj nebun – ție. Ceea ce nu știam atunci era că uneori, ceea ce poate fi înțeles drept curaj uneori este, de fapt, frică. O frică nebună, copleșitoare, de a nu fi făcut. Iar nesăbuința te resuscitează. Și-ți aduce aminte cine ești.

Și-așa m-am tot zbânțuit, din elucubrație-n elucubrație, până astă seară, când peste mine s-a pogorât revelația supremă și anume:

Șase: tot uitându-mă la poze, mi-am amintit povestea lor și motivul pentru care există: au fost făcute acum trei ani, cu o zi înainte să plec din România și sunt pline de simboluri și înțelesuri, antagonii și metafore, dincolo de ce lasă să se întrevadă. Reprezintă încheierea uneia dintre cele mai îndelungate copilării din istorie, cât și Începutul pe care-l tot amânasem. Acolo e ea, așa cum o știai, pentru ultima oară.

Acum, trei ani mai târziu, știu că sunt lucruri care nu pot fi spuse decât în limba în care ai rostit primul cuvânt, ai încercat să explici întâiul coșmar celui care nu a fost acolo și ai scris pe-o hârtie mic, într-un colț, primul ”te iubesc” lui, bărbatului din viitor, pe care încă nu-l cunoșteai, exersând înclinări și caligrafii pentru când ai fi înțeles în sfârșit ce înseamnă.

Acum, trei ani mai târziu, știu că ziua aceea a fost, într-un fel sau altul, ritualul meu de inițiere.

 

”Păstrez memoria zilei aceleia pentru că este ziua în care ne-am despărțit pentru totdeauna, așa cum ne știam unii pe ceilalți și fiecare, pe el însuși.”

Green Eyes Kisses,