Clopoțelul

Teama de ”acolo” se instalase în mine de ceva timp, dar încercam de fiecare dată să o alung ca pe un gând sfâșietor de trist, pe care refuzam categoric să-l las să încolțească.

Și iată că acum ajunsesem chiar ”acolo” nepregătită, dezarmată și singură, așa cum ne simțim în  toate momentele dureroase ale vieții – cu toate ipostazele noastre surprinse de-a lungul timpului în imagini și-apoi în jurnale din clasa a VIIIa în care ea apărea pentru prima dată, o mogâldeață cât palma hrănibilă exclusiv din seringa cu lapte cald, abia făcându-și culcuș în inima familiei noastre cu niște ochi albaștri și rotunzi în care nici unul din noi n-ar fi putut ghici vreodată felina cu ochii verzi, migdalați și nemărginiți de mai târziu, două galaxii cu irizații aurii, eleganța fiecărei mișcări ale domnișoarei care începea să simtă că e frumoasă, personalitatea hipnotizantă cu care ne dezarma întotdeauna ori reziliența nobilă cu care ne-a îndurat, în cei aproape douăzeci de ani, toate capriciile și personalitățile atât de diferite.

În actul de tandrețe tata urma ritualic aceiași pași: o lua în brațe, o pupa pe nas, îmi ținea mie o scurtă predică (mai mult pentru urechile mamei) despre cum, de fapt, doar se preface, căci bolile pisicilor sunt periculoase și se pot transmite oamenilor, dar că dacă trebuie neapărat, ”s-o pup pe frunte, exact în locul dintre urechi, unde microbii de pe lăbuțe nu pot ajunge cu ușurință”, apoi, cu o mână mi-o așeza în brațe, în timp ce cu arătătorul și degetul mijlociu de la mâna cealaltă forma un fel de clește cu care îi prindea și trăgea încet de năsucul cârn și umed ca un bumb portocaliu, făcând-o uneori să strănute, alteori o schimonosea pentru câteva secunde în feluri caraghioase.

Deși n-a putut-o dovedi niciodată cu exactitate, tata era convins că ”draga noastră” are sânge albastru și înțelege tot ce spunem, mergând până acolo încât ar fi putut să jure că are chiar puteri supranaturale, ori că e reîncarnarea reginei Nefertiti.

  

Mama a bătut-o de câteva ori când era mică-mică pentru premeditare, furt și dispariția de la locul faptei cu un pește ori o fâșie de carne crudă lăsată nesupravegheată pe masă timp de câteva momente – scurte, dar fatale. Alteori o auzeam pe mama țipând scurt și boscorodind apoi minute în șir – atunci știam că probabil iar găsise urme de colți înfipți în drobul pentru sărbători abia scos din cuptor, în plăcinta cu brânză de vaci lăsată la răcit sau într-un castron cu piftie pusă la legat, în balcon.

Mama a iubit-o întotdeauna discret, delicat, așa cum știe ea – fără să ceară nimic în schimb și oferind libertate nemărginită – întâi reținut, asemeni cuiva care a crescut neschimbat de bogăția unei legături profunde cu un necuvântător, apoi cu tandrețe și loialitate, până la final.

La bunica stătea când noi plecam în vacanțe și în ciuda tuturor eforturilor, la întoarcere o găseam întotdeauna slabă, tristă și năpârlind.

  

Eu? Eu am iubit-o sadic și nestăvilit, cu mișcări bruște, joc și o bucurie fără rezerve, așa cum numai copiii știu să simtă, ca pe sora pe care n-am avut-o niciodată, apoi, când a dat năvală adolescența cu răsculări sistematice împotriva ”sistemului”, îndrăgosteli fulgerătoare, doruri, ambiguități, iubiri neîmplinite, neliniști, dezamăgiri, teze, corijențe, Bacalaureat, apoi primul an de facultate, mi-a devenit confidentă și prietenă fără grai, pentru că între noi nici nu era nevoie de cuvinte.

După o zi lungă, era destul să-i aud de departe clopoțelul și gheruțele alunecând pe gresie și simțeam că sunt din nou Acasă. Uneori, seara, în șoaptă, îi mărturiseam secrete pe care nu le puteam spune nimănui.

De-a lungul timpului, multe din reprizele mele de plâns și-au găsit alinare pe covorul multicolor din cameră, întinsă, cu capul pe blana ei, ascultând-o torcând.

Alteori o luam de lăbuțele din față și de cele din spate, transformând-o în ”pisică mitralieră”, îi întorceam urechile ca două fundițe spre în afară pentru un look extra drăgălaș, îi desenam figuri geometrice imaginare de-a lungul pufului cafeniu de pe burtă, ori mă lăsam purtată în adâncul nesfârșit al ochilor ei uitând de tot răul din lume.

 

Însă de cele mai multe ori îi striveam capul sub greutatea și abundența săruturilor. Nu lăsam să-mi scape niciun loc nepupat, până când rămânea pentru câteva momente nemișcată cu nasul în aer, semn că nu mai putea să respire. Agresivitatea mea o supăra uneori și nu întârzia să-mi dea de știre printr-un ”number one” eliberat strategic într-unul din colțurile patului. Iar dacă era foarte supărată, răzbunarea era pe măsură: tot în pat, puțin ascuns, un ”number two” cu moț. Uneori îmi era atât de dragă, încât îmi provoca stări de nebunie temporară: voiam să mușc din ea, să o arunc de la balcon, să o strâng la piept până la sufocare. O perioadă bună de timp am crezut că sunt defectă, până când am citit despre fenomenul destul de des întâlnit, numit ”violență cauzată de drăgălășenie”, în care creierul se blochează în momentul în care percepe existența unei creaturi drăgălașe, iar agresivitatea temporară îl ajută să depășească blocajul.

Am împărtășit o iubire dincolo de cuvinte, reguli și așteptări – ea, mereu ”acolo”: când am terminat liceul și am intrat la facultate, când am venit cu primul iubit și am plecat cu el dar n-a mers și m-am întors acasă, când am crezut în oameni și când am încetat să cred, când le-am spus tuturor că mă mut la Londra și de fiecare dată când m-am întors. Până ieri.

Trebuia să spun cuiva. Voiam să le spun tuturor, rugându-mă să doară mai puțin ruptura ireversibilă care se produsese fără mine. I-am întins lui telefonul cu poza ei pe ecran. I-a aruncat o privire scurtă și mi-a răspuns neimpresionat ”A, da, și noi avem pisică de-asta”. Cuvintele lui au ars în mine, dar am tăcut. N-ar fi avut cum să-nțeleagă cât de tare se înșelase. Iar eu urlam mut de durere pierderea celor două galaxii nemărginite, cu irizații aurii, de acasă.

Ca ea nu e nimeni.

Green Eyed Kisses,