From Chucky To Freesia

13 septembrie 2014. Programul zilei aceleia era Color Run – dimineaţă cu Andreea şi preselecţie pentru Compania de Artişti a Danei Dorian Promoţia C12 dup-amiază, motiv pentru care în geantă nu aveam decât telefonul, nişte bani şi un stick cu câteva negative.

Plină din cap până-n picioare de praf colorat, mi-am propus să mai încerc o dată „treaba asta cu muzica” neştiind cum şi de ce, dar având permanent senzaţia ciudată că totul o să se schimbe pentru mine dacă reuşesc să ajung de aici, acolo. Şi-mi doream cu disperare să se schimbe totul, pentru că mă apropiam de treizeci de ani şi duceam o existenţă în care nu mă regăseam. Dar mai presus de orice, îmi doream să pot să cânt. Dinaintea juriului am apărut confuză și colorată (mai bine spus îmbâcsită, pentru că toate culorile mi se amestecaseră deja în păr, pe haine, pe piele) în timp ce un nod invizibil mă strângea de gât până la asfixiere.

De unde să ştiu că din ziua aceea în mine chiar avea să se schimbe totul?

Timp de aproape doi ani, Dana avea să îşi însuşească toate sâmbetele şi duminicile mele, câte zece ore pe zi, iar eu urma să i le ofer fără să clipesc. Sediul Companiei era atunci undeva pe Lizeanu, într-o casă cu o curte mică, un etaj şi un hol pe pereţii căruia erau înşirate afişe ale foştilor elevi, acum muzicieni, actori, compozitori – artişti. De unii auzisem, pe alţii aveam să îi descopăr mai târziu.

Până să o cunosc pe Dana, până să ajung „la sală”, îmi imaginasem o mulţime de lucruri despre cum aveau să se desfăşoare „cursurile”, printre care, de exemplu, dispunerea noastră în două grupuri – băieţi şi fete într-un studio, aşezându-se pe rând în spatele unui microfon pentru a reproduce piesa primită (cu toţii, aceeaşi), notaţi fiind în funcţie de performanţe şi de cât de aproape fuseseră de original.

Dar cât de departe eram de realitate!

Am intrat într-o sală cât o sufragerie în care se aflau un birou, două boxe, două stative, două microfoane şi trezeci și ceva de scaune pe care viitorii mei colegi începeau să le ocupe. Pe peretele din spatele scenei improvizate, un tablou mic cu mesajul “Do more of what makes you happy”. Nu ştiam ce mă face fericită, nu făcusem aproape nimic pentru mine, nu luptasem deloc. Nici nu-i mai țin minte pe toți treizeci şi doi pe care i-am cunoscut în ziua aceea. Pe unii nu i-am mai văzut niciodată. Unii din ei se ştiau de la concursuri şi emisiuni, alții nu mai văzuseră nicicând un microfon atât de aproape. Se formau grupuri. Dana (impozantă, blondă şi sobră) a intrat în sală doar atunci când s-au ocupat toate locurile. S-a făcut linişte.

Şi-a aprins o ţigară, ne-a adunat pe toţi într-o privire de ansamblu cerându-ne să spunem pe rând câteva lucruri despre noi, inclusiv câţiva din artiştii noştri preferaţi. Apoi ne-a recomandat să notăm cât mai multe din lucrurile care se discută la curs, pentru că pe o parte din ele nu aveam să le înţelegem decât mult mai târziu (astăzi, recitind fragmente din caietele mele, cuvintele de atunci au alte înţelesuri, accentele cad altfel, exerciţiile de imaginaţie sunt la fel de necesare, amintirile cu noi prind iarăşi viaţă, trup şi glas). Stăteam pe primul rând, chiar în faţa ei, voiam să-i surprind fiecare mişcare, să-i sorb fiecare şoaptă.

 

Ni s-a spus că nu vom fi tratați la fel, ci în funcție de cum merităm, că vom avea câte un examen la fiecare trei luni în urma căruia unii din noi îşi vor lua “la revedere”, însă cei care vor atinge pragul de nouă luni vor avea parte de o experienţă extraordinară  și anume  nașterea ARTISTULUI (notam totul fără discernământ, neştiind ce e important şi ce nu, deşi toate îmi păreau elucubraţii) dar că momentul acela presupune ca noi să ştim foarte bine cine suntem (nu puteam să nu mă întreb ce legătură are deschisul gurii într-un microfon cu a te cunoaște pe tine însuţi), ni s-au promis ceremonii intempestive de botez manifestate prin stropire cu apă plată și anunțarea poreclei după care (ne)fericitul posesor urma să fie recunoscut de atunci înainte în Companie. Porecla era, bineînțeles, unică și, ca orice alt lucru care se întâmpla acolo, începea să aibă un sens după mult timp (iar dacă nu, oricum nu aveai ce face, nu interesa pe nimeni; noul nume continua să te bântuie cale de generaţii oricare ar fi fost părerea ta despre asta).

Ni s-a cerut să nu povestim nimănui ce se întâmplă acolo, pentru că nimeni n-ar fi înțeles (începeam să mă tem de conotaţiile pe care le luau explicaţiile ei). Apoi ni s-a spus că vom învăța să cântăm, lucru care m-a surprins de fapt cel mai mult – nu reuşeam să înțeleg ce rost avusese tot preambului acela pentru nişte ore de karaoke organizat. Dana a scris pe tablă două versuri dintr-o piesă Celine Dion, încercuind silabe, punând accente, desenând cu carioci roşii, albastre, verzi linii drepte, duble, şerpuite, discontinue sub cuvinte sau deasupra lor şi vorbindu-ne despre tehnica din fiecare respirație, fiecare întârziere, fiecare pauză, fiecare melism. Apoi, despre STUDIUL unei piese. De sute de ori, dacă trebuie – despre talent și muncă. Despre a nu trece mai departe dacă ceva nu merge. Despre pasiune şi frustrare. Ne-a vorbit ore întregi o limbă pe atât de străină pe cât de fascinantă, încât uitasem să respir și să clipesc, întrebându-mă unde dracului nimerisem.

Apoi, brusc, ne-a cerut să întoarcem scaunele și să cântăm, pe rând, ce vrem – moment de care a continuat să-mi fie frică de fiecare dată apoi, cu foarte mici excepții. Ne auzeam unii pe ceilalţi pentru prima oară. Unii din colegii mei erau absolut minunați. Dintre ei, unii erau studenţi la Conservator, alții erau pur și simplu extraordinar de talentați (sau…munciseră foarte mult?). Alții participaseră la emisiuni, concursuri, nunți, aveau propriile trupe, câştigaseră premii, erau dezinvolți și hipnotizanți. Unii umpleau scena, alţii părea că vor să se ascundă în spatele microfonului. De unii se pufnea în râs cu capul ascuns în mânecă, pe alţii ai fi vrut să-I mai auzi o dată. Şi încă o dată. Apoi a venit rândul meu…Una din cele mai mari frici ale mele era vorbitul în fața unui grup de oameni mai mare de doi. De cântat…nici nu putea fi vorba. Plus că-i auzisem pe cei de dinainte. Inhibare. Teamă de penibil. Ce caut eu printre ei-uri. A început melodia, am rămas fără salivă, au început să-mi tremure mâinile, am înlemnit.

Apoi am închis ochii şi am cântat (nu, nu ca la American Idol unde concurentul e emoționat până la uitare de sine când îl întreabă Simon cum îl cheamă, dar când începe să cânte se ridică toată sala în picioare, iar Simon zâmbește ghiduș, semn că el, genialul, știuse tot timpul ce talent se ascunde acolo. Ci falsat, uitat versuri, voce tremurată, nestăpânită, “Luați-i microfonul! Cineva să-i ia microfonul!!” tip de cântat.)

Cam atât îmi amintesc de la primul curs, apoi au urmat altele; toate celelalte.

 

La scurt timp a apărut Chucky, care, cântând, rămânea cu privirea aţintită asupra cuiva, fără să clipească. Îi plăceau întotdeauna melodiile pe care le primeau celelalte la studiu (fiecare din noi primea o altă piesă în funcţie de criterii numai de Dana ştiute), se temea de momentele în care îşi auzea numele strigat fie pentru a răspunde la o întrebare, fie pentru a cânta sau a face un exerciţiu. Intervenţiile ei, de orice natură ar fi fost, reuşeau să o irite pe Dana care le considera superficiale şi venind dintr-o lipsă permanentă de atenţie, motiv pentru care relaţia lor începuse cu stângul şi a continuat aşa mult timp după aceea. Uneori, accesele de violenţă verbală erau atât de puternice, încât Chuckz se închidea din ce în ce mai mult în ea însăşi, deşi nu înţelegea exact ce face greşit. Ar fi vrut să poată să plece într-o zi şi să nu se mai întoarcă niciodată, să se elibereze, să dispară din mediul acela în care nu era binevenită, însă picioarele n-o ascultau. Nu înţelegea cum aceeaşi Dana putea fi nedreaptă cu ea şi în acelaşi timp atât de caldă cu unii din colegii ei. Aproape se resemnase, ştiind că tot ce avea era cursul acesta. Locurile din primul şi al doilea rând fuseseră ocupate.

Începea întotdeauna prost, falsa şi era plină de lanţuri emoţionale în primul modul, Chucky. Apoi a urmat examenul cu repetiţiile şi exerciţiile lui, emoţiile premergătare întâlnirii cu juriul, spaima de „la revedere”, criticile Roxanei Andronescu, petrecerea de după şi cum nu putea crede că trecuse mai departe.

În modulul al doilea, ceva s-a întâmplat cu ea. Învăţase să tacă mai mult şi să verbalizeze cu atenţie, atunci când contează. Înţelegea că nu era printre preferaţi, că Dana nu o să petreacă niciodată timp cu ea aşa cum petrecea cu alţii şi era o.k. cu asta. Se compara mereu cu ceilalţi, ştia că nu e printre cei talentaţi şi atunci muncea cu disperare. Studia piese care îi plăceau, dincolo de cele primite. Pe scenă, în timpul exerciţiilor, trecea mult mai uşor peste penibil pentru că fusese acolo de prea multe ori ca să-i mai pese. Se întâlneau cu toţii la sală uneori, chiar şi în timpul săptămânii, ca să studieze intervale. Nu înţelegea cum de ceilalţi auzeau atât de uşor octave, cvinte, secunde mici, terţe mari, sexte. Chucky avea o slăbiciune pentru cvartele mărite, i se păreau cele mai interesante.

 

 

„Cine p*/a mea e asta?” a strigat de două ori Dana din colţul ei, apoi şi-a scos ochelarii şi a privit-o îndelung. Au aplaudat-o cu toţii. Până şi Svetlana a dat afirmativ din cap. Cântase „Sacrifice”, Anouk. Începuse prost, iar ei începuseră să râdă, ca de obicei, dar fusese altfel de data asta. Sunetele ieşeau diferit, era mai liberă, făcea treceri, valuri, punea accente. Toate privirile erau aţintite asupra ei. Se simţea frumoasă pe scenă – şi chiar aşa şi era. Transmitea emoţii. Trecuseră cinci luni, Chucky nu mai era. În locul ei a apărut Frezia.

Iar Frezia avea o anume sclipire în ochi atunci când era pe scenă, simţea piesele cu tot corpul. Nu se temea să fie vulnerabilă şi nici nu mai conta atât de mult ce credeau alţii despre evoluţia ei. A mai urmat un examen, apoi încă unul, au fost petreceri, monoloage, scenete, exerciţii de improvizaţie, drame, orgolii, deveniri, cantonamente, concerte şi, în ultima zi, în sală, un singur rând cu doar şapte scaune. Frezia stătea, ca la început, chiar în faţa Danei, voind să-i surprindă fiecare mişcare, să-i soarbă fiecare şoaptă.

 

Green Eyed Kisses,