Christmas mem’ries

Vecina de jos ne-a adus două pahare pe care aproape le-a umplut cu un vin alb, bun. Ne-a urat ”Merry Christmas” zâmbind ștrengărește și-a dispărut pe scări, semn că n-o interesează ce-o să se-ntâmple mai departe. În Londra nu există Crăciun, nu pentru mine, nu așa. Îmi promit că e ultimul pe care-l petrec departe de ai mei, toastăm pentru noi și dăm noroc.

În camera noastră cu ghirlandă din brad argintiu care miroase ciudat, împodobită cu beculețe care împrăștie o lumină caldă și două funde roșii, galbene și albastre în care ne-a împachetat mama cozonacii acum trei săptămâni, de 1 decembrie, printre cărțile lui Bukowski, două Tamagotchi și alte cadouri, îmi aduc fără să vreau și fără să știu de ce aminte de 24 Decembrie, 1991.

Al cincilea Crăciun al meu:

Sania, pardesiul scurt şi mănuşile așteptaseră toată ziua să mergem în parc, dar cine să le ia în seamă? în cameră e curat? în sufragerie e praful șters? bradul e gata? poezia e învățată?

Mă tunseseră scurt, băiețește – afară ninsese toată noaptea, zăpada era înaltă de jumătate de metru.

Seara, ceasul analog arăta șapte și ceva în sufrageria apartamentului nostru de la etajul cinci. Pe masă, două sticle de PepsiCola și cornulețe cu gem de prune pudrate cu zahăr. Nu mai aveam răbdare deloc când am auzit, în sfârşit, soneria. Au venit! Au venit musafirii!

La uşă se adunaseră cu toţii, grămadă: Oana, Iolanda, Carmen și vecinii de la opt, Alina și Andrei. Cred că atunci începuse să-mi placă Andrei, așa cum îl îmbrăcaseră ai lui, cu cămașă albă, pantaloni gri, de stofă, vestă cu carouri mici, roșii și verzi și papion negru, dar cine poate ști cu exactitate?

Bradul era aproape gata; privindu-l, tata se apropia şi se îndepărta pentru o evaluare corectă, ca a unei opere de artă: aici, două globuri stau prea aproape unul de altul. Dincolo e gol. “Dominic the Donkey”, “Christmas needs love to be Christmas”, “Mele Kelikimaka”, “Baby it’s cold outside”, “The Christmas song”, „Petit Papa Noël”, „Rudolph the red nosed reindeer”, ”The little boy that Santa forgot”, ”I saw mommy kissing Santa Claus”, “Winter Wonderland”, ”Sleigh ride”, “O Tannenbaum”, instalaţii colorate, cutiile cu globuri, vocea lui Nat King Cole, colindele nu încetaseră o clipă iar bradul începea să prindă viaţă, strălucind cald în colțul lui. Îl aşteptasem un an întreg şi acum, avându-l înainte, nu ştiam cum să-i arăt cât de dor îmi fusese. Să-l îmbrăţişez, să-l mângâi, să-i cânt? Alesesem să-l iubesc mut, să-mi umplu nările de mirosul lui și să cred în Moș Crăciun.

   

Din nou, soneria. Alergam cu toţii, țipând şi împingându-ne, spre ușă. De partea cealaltă, un bărbat slab, cu barbă alb-gălbuie și costum roșu, care nu semăna câtuși de puțin cu moșii rotofei și roșii în obraji din cărțile poștale, nici cu Moșul pe care mi-l imaginasem eu de atâtea ori până atunci. Realitatea era alta, poate pentru că de la Polul Nord și până la noi fusese drum atât de lung, încât Moșul se deshidratase, poate pentru că Moșul nostru nu era cel adevărat, ci o copie stângace, iar noi nu ne scuturaserăm încă de comunism. Îl așteptaserăm ca niște groopies pe Michael Jackson și mâinile noastre mici se ridicau spre el, apucându-l de pantaloni, trăgându-l de mâneci cu disperare, strigând”A venit! A venit Moșul!” Sacul era plin și părea greu, Moşul păşea încet, tras de spate, noi nu-l scăpam nicio clipă din ochi. Gălăgia noastră se auzea cale de patru etaje sus și jos, iar salvarea venea întotdeauna din partea părinților care-l întrebau, îmbiindu-l: ”O țuică, Moșule?” în timp ce pe noi ne trimiteau în cameră să fim cuminți și să repetăm poeziile învățate.

Dar cum să ne desprindem de ușă, când Moșul era chiar acolo, de partea cealaltă, cu cadourile noastre? Curioși, urmăream umbrele oamenilor mari prin sticla opacă până când se deschdea ușa și una dintre voci cerea liniște – Moșul e tare obosit și trebuie să se odihnească puțin, altfel nu are putere să umble în sac; iar noi ne întorceam în cameră aşezându-ne în cerc cu ochi strălucind și guri care nu conteneau să se mire: ”A venit!” Uitaserăm de mult poeziile, știam că nu fuseserăm cuminți dar am fi făcut orice pentru ca Moșul să nu fi aflat, iar oamenii mari să nu-i fi spus nimic.

Apoi ne chemau în sufragerie. Acum vioi și glumeț, cu obrazul roșu, lângă brad, pe un scaun și sacul deschis, lângă, Moșul. Cineva oprise muzica, altcineva filma și, pe rând, ne așezam pe genunchii lui auzindu-ne numele. Era atât de multă tăcere, încât undeva, în bloc, se puteau distinge vocile colindătorilor. Ne simțeam intimidaţi de privirile tuturor aţintite asupra noastră, de solemnitatea momentului, de barba lungă și albă. Totuși, vocea lui era plăcută și familiară.

Apoi era rândul meu.

— Dar tu, Raluca, tu cam minți, așa a auzit Moșul și tare s-a întristat. Moșul aude și știe tot. De ce-i superi tu pe mama și tata? Promiți că anul viitor o să fii fetiță cuminte? Ai pregătit vreo poezie?

Altădată, ne-au trimis pe toți în cameră deși n-auziserăm soneria. În anul acela, Moșul a venit pe balcon și n-a stat la fel mult – renii îl așteptau în fața geamului și erau obosiți, călătoriseră toată ziua și se opriseră întâi aici, la noi – acum îl așteptau toți ceilalți copii din lume.

Uneori, Moșul confunda cadourile. Atunci, unul din oamenii mari îi făcea un semn discret, rugându-l să mai caute puţin în sac. Noi, copiii, îl iertam repede știind că Moșul era mai bătrân cu un an.

Alteori, Moșul suna la telefon cândva, în timpul anului, ca să vorbească ceva cu tata, dar se întâmpla să răspund eu. Moșul mă recunoștea imediat, mă întreba cât am mai crescut, dacă îi mai supăr pe părinţi, dacă mai mint, dacă am început să pregătesc poezii pentru următoarea lui vizită.

Mai târziu, când am început școala, Moșul nici măcar nu deschidea sacul până când nu-i arătam carnetul de note.

Înevitabil, a venit și momentul în care Carmen s-a așezat pe genunchii Moșului și a țipat scurt ”Ăștia sunt pantofii lui tata!” – Crăciunul acela s-a transformat într-o petrecere în care Moșul a fost demascat, fiecare din noi trăgându-l de barbă, de mâneci, de pantaloni, până când în mijlocul nostru a rămas doar un tată slab, cărunt, cu mustață și o voce plăcută și familiară.

Green Eyed Kisses & a Happy New Year!