”Când mori, bunico?”

  

În sufragerie, bunica, pe fotoliul albastru, de catifea, cu Raluca în brațe. În toiul conversației, se întorc spre vitrină. Raluca are patru ani și arată cu degetul.

 

 

   

— Și astea, bunico?

— Da, Ralucuța…

— Și paharele de cristal?

— Promit.

— Și farfuriile de porțelan cu margini pictate?

— Și ele.

— Și cutia de lemn cu toate mărțișoarele dinăuntru?

— Bunica îți lasă și cutia și mărțișoarele.

— Și cutia cu mosoare de ață colorată cu care n-am voie să mă joc?

— Tot ție îți rămân…

— Și camera în care doarme bunicul…

— A ta o să fie.

— Și balerinele de pe televizor?

— Și.

— Și borcanele cu dulceață de prune cu nuci din cămară?

— Tot ale tale…

— Și mașina ta de cusut?

— Ție ți-o lasă bunica.

— Și toată casa asta?

— A ta..

(Pauză. Raluca se gândește puțin.)

— Da’ când mori, bunico?

Bunica râdea cu poftă amintindu-și discuția aceea de acum mulți ani, povestindu-le-o tuturor și sărutând-o pe Raluca pe frunte.

Mi-a lăsat drumurile către casa ei, termocentrala, aleea spre școală, piața, ștrandul ”La ligheane”, Policlinica și parcul Titan.

Curtea cu tei înalți care umpleau toată casa cu mirosul lor și pisici în călduri, primăvara.

Interfonul și cele trei etaje pe care le urcam în fugă, până în fața ușii de care o auzeam apropiindu-se dar pe care nu o deschidea decât după ce mă recunoștea prin vizor.

Covorul de la intrare, papucii de iarnă și cei albi, de cauciuc.

Amintirea vocii ei pe hol, murmurând romanțe și poezii triste.

Mașina de spălat manuală și fierul de călcat de fier, negru, care se încălzea la flacăra aragazului.

Urmele mâinilor ei pe brațele de lemn ale fotoliului de catifea albastră, din sufragerie și mirosul respirației ei pe receptorul telefonului, caietul cu rețete de antruri și prăjituri, caietul de rugăciuni și vaza albastră din cristal elegantă și subțire, ca pentru un singur trandafir.

Pe umerașe, în șifonierele nepoatelor ei, mi-a lăsat demodându-se câte o cămașă, o vestă sau un deux piece lucrat de ea acum zeci de ani.

Vitrina din sufragerie, cu tot ce era înăuntru, borcanele cu dulceață ”De prune cu nuci”, ”De cireșe amare”, ”De vișine”, scârțâitul parchetului și căruțul ei de cumpărături, pe două roți.

”Băiatul care cântă la saxofon”, o mică jucărie pe care mi-a dăruit-o într-o primăvară, de Mărțișor și îndemnuri în versuri pe care le-a auzit cândva ”Frumoasă-i viața chiar când plângi/durerea e purificare/și din amarul ei sporesc/vise creatoare”.

Amintirea ei stând la fereastră, urmărindu-mă cu privirea și făcându-mi cu mâna până când dispăream pe alei, acasă.

Zeci de povești cu burghezi, moșieri, conac, război, armată, refugiați, bombe, Bucureștiul de altădată, gust de cimbru pe limbă.

Rădăcini adânci poloneze, armene și moldovenești și scaunele și masa de lemn din balcon, unde jucam Tabinet în serile de vară. Deasupra noastră, felinarul arunca o lumină difuz aurie printre plantele atârnând din ghiveciul suspendat. Jos, în grădină, cântau greierii.

Mi-a lăsat ghicitul în cafea pe care nu l-am practicat niciodată și mușcatele pe care le-am udat cândva împreună și înghețata de zahăr ars făcută în casă.

Globuri, cocoloașe de vată și instalații de brad pe raftul al treilea din cămară și un set de cutiuțe portocalii pentru mirodenii inscripționate ”A flock of seagulls”. Mi-a lăsat unguentele din noptieră, cutia cu medicamente compensate care au expirat în 2015, o sticluță cu oțet diluat cu apă și tacâmurile ei.

Mi-a lăsat cămăși curate de noapte în dulap, pe raftul al treilea, sticla cu vișinată pe jumătate plină, fața de masă pentru musafiri, două bomboniere de cristal și paharele cu dungi aurii.

Bastonul, proteza și aparatul auditiv

Golul din pat, în forma corpului ei

Un scris tremurat, pe câteva foi de hârtie într-un dosar, împreună cu contractul de succesiune, certificatul de naștere și certificatul de deces, datat 29 iulie 2018

mi-a lăsat-o pe mama, toată numai suflet

un inel de aur cu piatră albastră

și cheia de la casă.

 

  

Astăzi, bunica ar fi împlinit nouăzeci și patru de ani.