S-au împlinit o sută de ani de la unirea Basarabiei cu România, iar eu…
(Undeva, deasupra Canalului Mânecii)
Am luat cu mine rozariul vechi, din sidef alb. Cândva o să-mi trebuiască. El, bărbatul, rămâne aici pentru un timp, iar eu mă întorc acasă (și tata nu știe nimic, nici nu știe ce-l așteaptă.) Nici nu știu ce m-așteaptă. În avion, un copil urlă în brațele mamei lui, două scaune mai în față. Nu mă imaginez având copii. Nu mă imaginez nicicum, de fapt asta e problema. Sunt. Și atât. Locul meu e între un el și o ea, cuplu. Vor să stea unul lângă celălalt, îi las, mă lasă pe mine la geam. Decolăm. Stewardesele nu au niciodată dicție bună, ci aceeași voce liniară, fără modulații. De sus, problemele par atât de mici, mașinile se transformă-n mașinuțe de jucărie, parcelele lucrate de pământ – în imperfecte figuri geometrice. Sub noi, toate sunt diminutive. În avion începe coregrafia prezentării echipamentului de siguranță. Aproape hipnotice mișcările care, în situații de urgență, ne-ar putea salva viața. Totuși, nimeni nu e cu adevărat atent. Nimeni nu crede că s-ar putea întâmpla ceva. Dar dacă?
În București e târziu când ajung. Acasă e curat, mama fremăta a dor, știind că sunt pe-aproape. Dar dacă mi s-a întâmplat ceva? Mama… Afară se aud greieri. N-am mai auzit greieri de mult. Când mergem la Comana, o să înregistrez o oră întregă cântecul lor la miezul nopții, în camera de la stradă, pentru nopțile fără elitre din Londra. Mă cântăresc – am 51,2 kg. Camera mea e din ce în ce mai mică, de fiecare dată când mă întorc. Într-o zi, venind pe nepusă masă, mă aștept să găsesc doar o cutie de chibrituri în locul apartamentului de la 5, Scara A.Mama, s-a micșorat și ea. Dormim amândouă (nici nu-mi amintesc ultima oară când am dormit cu mama…) Nu știu când se face dimineață. Miroase a cafea, mă trezesc.
(Mărturisiri, spovedanii, bârfe, secrete, rememorări sub forma unor ”mai ții minte când-uri” nostalgice, mulțimea tuturor firelor nevăzute care ne leagă chiar și la distanță, pentru totdeauna – dimineața de după noaptea în care am ”dormit” lângă mama: ne-am spus tot. Mai multă lumină nici că se poate.)
Pășesc în casa bunicii cu teamă și emoție, în tăcere, așa cum te apropii de un muribund. Nu știu cum să mă port, văzând-o zăcând în patul care aproape a înghițit-o. Bunica mea cu corp ca de copil subnutrit, cu oase ascuțite străpungându-i pieptul și brațele, cu picioare fără vlagă, chip cu ochi tulburi și goi cu care privește numai în sus, obraji supți și o gură fără glas, deschisă mereu. N-o recunosc pe bunica nicăieri în trupul acesta inert. Ea nu mai e aici de mult. De sub cearceaf iese o mână mică, transparentă, în care i se citește perfect forma oaselor, și venele-i sunt ramificații purpurii ca niște rădăcini cu care pipăie încet patul, fără putere, căutându-mi mâna. Mă strânge. Atât mai e lumesc în bunica, mâinile-acestea care se topesc în fiecare zi câte puțin. Tot restul ei mi-e străin. Îi e greu să se desprindă. Dar cui nu i-e frică de moarte?
Bucureștiul s-a micșorat și el, cu pietoni și bulevarde și reclame sărace cu duhul și cartiere rezidențiale care tot apar. Doar cozile din spitale și clinici și camere de gardă se tot măresc. Se așteaptă uneori solemn, alteori gălăgios consulturi, rețete, programări, analize. Ușile cabinetelor se închid și se deschid, cineva tresare auzindu-și numele strigat. Asistente, doctori, indivizi cu figuri preocupate. Urgențe. Miros de spital. Doctorul Balea. La Colentina, celulele lupice se primesc până în ora 12:00. De ce n-avem grijă de sănătatea noastră până să ajungem aici?
Sunt ok, sunt ok.
”Drăcușorul negru” a crescut, are patru luni acum.
Se face frumoasă, trântește ghivece cu mușcate, sare pe masă, te lovește încet cu capul de obraz, ca s-o mângâi. A fost înțărcată prea devreme. Vine când o chemi, miaună încet, abia o auzi. Îți doarme pe piept sau pe mașina de spălat, în întuneric. În lumină, blana neagră îi strălucește cu tente de albastru. Are ochi aurii și verzi uneori, dimineața se trezește prima. Zgârie. Mușcă fără discernământ – de fapt se joacă. I-am spus Puma din motive evidente. N-o să rămână a noastră, din cauza mea au păstrat-o până acum. Ca s-o mai văd o dată. Are un singur smoc alb de blană pe burtă. Îi prind capul în mâini și-o pup în bot pentru fiecare zi în care o să-mi lipsească. Se împotrivește. Ochii aurii strălucesc nedumerit. Îmi apropii fața de ea și mă linge pe nas cu o limbă roz și aspră. Cască. Ce știe ea?
Habar n-am de ce-mi plac atât de mult mestecenii. Pentru tulpina lor fragilă și albă sau poate pentru foșnetul aparte al frunzelor. Poate pentru că se numesc ”betula pendula”. Poate pentru că îmi amintesc de plimbările noastre prin Olimp, sau de plimbările mele prin cartier, pe role. De drumurile la bunica, sau de toamnă. În Titan e plin de ei. Împrejmuiesc ștrandul, școala nr. 89 ”Nicolae Labiș” și clădirea Poștei, sunt pe drumul dinspre V-uri spre H-uri, în IOR, aproape oriunde, fără să știu, am călcat la umbra unui mesteacăn. Pe un perete exterior de bloc, soarele lasă urme mișcătoare de frunze acolo unde cineva a lăsat această inscripție.
Tocmai când ne pregătim să-i facem o surpriză plecând spre el, sună tata. A căzut în cimitir, la Comana, de pe o piatră funerară. Plouase, a alunecat. Nimeni altcineva în cimitir. Vocea-i e schimbată de durere, totuși vine până la București. Dacă leșină la volan? Dacă apasă pedala de accelerație în loc de frână? Dacă nu apuc să-i spun că sunt aici, aproape și că pentru el am venit? sunt întrebări care-mi trec fulgerător prin minte, fără să le pot opri. Strâng rozariul în mâna dreaptă. Mă rog. Mă liniștesc – tata o să fie bine. Crede că are două coaste rupte. Ne întâlnim la Spitalul Sf. Ion. Nu se aștepta să mă vadă. Nu mă așteptam să-l văd așa, suferind, ghemuit, chinuindu-se să-și găsească o poziție în care să poată să respire, pe scaunul de pe hol pe care l-au așezat și au uitat de el. Doctori, asistenți, intră și ies impasibili, calmi, nesimțitori, din sală în sală, de parcă e timp destul. Bărbatul acela e tata! Mă trezesc țipând la ei, toți, să facă ceva. Să-l așeze pe un pat. Să-l liniștească. Să-i intereseze suferindul care ar putea avea hemoragii interne. Un asistent îl mută în sfârșit în sala de urgențe. Tata nu are nicio fractură, ci doar trumatisme, căci în cădere s-a lovit de un colț de cruce. O să fie bine, dar rămâne în spital pentru a fi ținut sub observație. Celălalt pacient din salon, o femeie a cărei fiică e în Canada, își cară sonda. Mai are doar trei luni de trăit. Operând-o de pleurezie, i-au descoperit metastaze la plămâni. E curajoasă. Ne spune că a fost cândva în moarte clinică și i-a plăcut atât de mult, încât n-ar mai fi vrut să se întoarcă. Nu se teme de moarte. A fost colegă de liceu și facultate cu Ionel Tudor. E împlinită, a trăit frumos și suficient, are aproape șaptezeci de ani, dar nu pare să aibă mai mult de cincizeci. Îi place foarte mult muzica clasică. Nu știe cum să-i spună fiicei ei că are cancer. Reacția ei e singura ei teamă. Plânge deznădăjduit. Nu știu ce să-i spun. Nu știu cum să mă port cu ea. Nu știu cum să reacționez în apropierea morții. Nu știu ce ar vrea să audă. Pe fiica ei o cheamă Luiza.
Băiatul cu păr jegos și sacoșe verzi de Auchan coboară la Unirea, ca și mine. Tot avutul lui se poate să se găsească în cele două sacoșe. Nu e fericit. Nu e trist. S-ar putea să nu fie în toate mințile. Dar cine mai e? Nouă, celorlalți, de ce ne trebuie mai mult?
În Vamă nu se vine singur decât în situații extreme. Sunt jandarmi peste tot. Cineva mi-a spus că într-o seară au ridicat în cătușe o fată pentru că au prins-o fumând un joint. Uitasem că există locuri în care iarba e încă ilegală și mi se face un dor aparte de Londra.
Bunica moare pe 29 iulie, într-o duminică, în patul vechi pe care nu l-a mai părăsit de când am venit ultima oară, cu noi toți aproape. Mâinile și picioarele încep să i se învinețească, horcăie cu repeziciune. Strâng rozariul în mână. Mama spune o rugăciune. E timpul. Horcăitul se aude din ce în ce mai rar, gura i s-a uscat, limba i s-a lipit de buză. Corpul i se contorsionează ciudat, mâinile și picioarele devin din ce în ce mai rigide. Mi-e foarte greu să renunț la ea, îi e foarte greu să plece. Se răcește. Unde se duce? Respirațiile abia se mai aud, pieptul abia se ridică. Din ochiul drept îi curge o lacrimă. Noi, cu toții, mai rămânem aici o vreme, căutând numărul firmei de pompe funebre.
E timpul.
”Pe tine te-a așteptat”, îmi spun cu toții.
(I-am spus ”Sărutmâna, bunică, am venit să te văd” și mâinile frumoase m-au strâns pentru ultima oară)
Pe mama o ajut cât pot. Aasă la bunica ajungem seara, târziu, întorși de la cimitir. E atâta tăcere, atâta goliciune în fiecare cameră, iar pe oglinzi sunt puse cearceafuri. Totul e la locul lui. Toate au rămas la fel. Aproape toate. Sufrageria, cu pianină și oglindă.
(O găseam stând pe fotoliu, lângă pianină, îmbrăcată în capot și vesta portocalie deasupra, iar eu îmi așezam capul în poala ei. Mă mângâia pe păr, îmi studia unghiile să fie tăiate frumos și date cu ojă transparentă, mă certa dacă veneam cu rochițe necălcate și boțite, mă întreba cum stau cu dragostea și dacă am mâncat ceva. Apoi ofta, ducându-se departe cu mintea, la copilărie, la părinți și moșie, la cei șase frați și începea să-mi povestească despre toate. Iar și iar. Apoi se așeza din ce în ce mai rar în fotoliu, confunda personajele, poveștile, până când…a tăcut.)
Bucătăria, cu dulapul de lemn vopsit în roșu și alb cu vitrină, ceșcuțe de cafea, sertarul cu ceaiuri, condimente, borcănele, cutii de înghețată unplute cu cine știe ce, resturi, trei biscuiți rămași de cine știe când și cutiile portocalii de metal, mai mari și mai mici ca niște matrioște, pe care scrie ”Flock of seagulls” sunt pe jumătate goale.
(Dulapul din bucătărie – în colțul din dreapta al vitrinei, lângă pahare și căni din care nu erau două la fel, avea întotdeauna o punguță cu bucăți de anafură și o sticlă cu aghiazmă din care îmi dădea dimineața, înainte de masă. Când Nenea Cazic venea în vizită, îi aducea prescură de la biserica catolică unde slujea – bănuți albi, ușori, din care bunica rupea o jumătate pe care mi-o punea pe limbă și care se topea imediat, lăsându-mi un gust plăcut. Aș fi mâncat toate bucățelele acelea o dată, atât de bune erau, dar nu ajungeam până sus, la vitrină)
Camera ei – șifonierul cu rufe curate, perdele apretate, draperia, veioza cu abatjour verde și două întrerupătoare, pachetul de cărți cu care jucam Tabinet, rigla aceea lungă, de lemn, cutiuța de croitorie cu cretă albă, bolduri, petice și ațe, noptiera în care au rămas unguente, spirt, creme pentru picioare, medicamente, cărticelele de rugăciuni, tabloul mic, de la capul patului, cu apus roșiatic și vapor, pe mare, cana ei de apă, pantofi, o geantă jerpelită, câteva creioane chimice, papucii de iarnă pe care nu i-a purtat niciodată, perechile de ciorapi pe care-i primea de sărbători, cămăși de noapte, icoana cu Maica Domnului de pe peretele din fața patului care mă privea când mustrător, când zâmbind – în funcție de propriile mele mustrări de conștiință – cu candelă dedesubt, mașina de cusut, capotul verde de inspirație japoneză…doar bunica lipsește, să mă strige la masă ca în copilărie (piept de pui la grătar cu mult cimbru, ori Fundulițe – în zile de post, iar la desert – de ales între faimosul ei cremșnit înalt de patru degete, prăjitură cu blat din gem de prune și cremă de unt, sau prăjitură cu ness).
Ajungem, în sfârșit, la Comana. Puiul de câine ne întâmpină dând din coadă, curtea e acoperită de frunze uscate. Hrănim animalele. Strugurii cu bob dulce și nearomat aproape s-au copt, merele atârnă grele pe ramuri, mama face ciorbă de legume acrită cu zeamă de varză. Sătule, animalele se întind leneșe pe ciment. E arșiță.
Apus, zmeurată din care vărsăm câte puțin ”Dumnezeu s-o ierte”, grătar cu mujdei de usturoi, mâini care se întind spre salata de vinete și ardeii copți, puțul pe care doarme o pisică, mătușă-mea Sanda cu degete pline de inele, nuci verzi cu pieliță amară, țânțari.
(Îmi lasă gura apă după bame, salată de vinete, lapte, omletă, mazăre cu mărar, covrigi, plăcintă de mere, zmeurată, mici și caut să-mi ostoiesc dorul de gusturile mâncării mamei. Urmăresc mâinile tuturor, dar niciunele nu seamănă cu mâinile bunicii)
Noaptea, sub geamul camerei de la stradă, cântec de greieri și câini hămăind în depărtare. Veioza cu picior înalt luminează gălbui jucăriile din coș. Pun așternuturi curate pe pat și dorm adânc, fără vise, în poziție fetală, pisica respiră liniștit lângă mine.
Noi suntem încă aici și viața merge înainte. Iar așternuturile miros a umezeală.
Dau câteva telefoane, ne întâlnim într-o clădire turquoise cu galben de pe Tăbăcarilor și încă șase perechi de pantofi prind viață. Și-acum ce urmează?
De la etajul 36 al unui zgârie-nori din zona Aurel Vlaicu, Bucureștiul pare mult mai frumos decât mi-l aminteam. Case, blocuri, un cimitir, roata mare din parcul Tei în care nici de data asta n-am apucat să urc, apusul care luminează cald porția imensă de stridii în sos de roșii și usturoi din fața mea, ultima seară dinaintea plecării mele înapoi, relația cu tata care abia acum înțeleg că e prea târziu să se schimbe, fotografiile noastre împreună, fabrica de pantofi de pe Tăbăcarilor, momentele pe care le-am pierdut, candela care trebuie să rămână aprinsă timp de patruzeci de zile, tabloul cu bandă neagră în colțul din dreapta jos din care bunica zâmbește îngăduitor, parcă întrebând ”Ce știți voi, copii, despre viață?”, drumul spre Vamă, inscripția de pe perete, toate capătă sens.
(Restaurantul Nor)
Mă desprind greu din ultimile două îmbrățișări, cu sentimentul că am uitat ceva. Port la gât rozariul vechi, din sidef alb. Cândva o să-mi trebuiască. Ei rămân aici pentru un timp, iar eu mă întorc acasă. În aeroport îi strâng la piept și nu știu ce să le spun (constat că au fost prea multe situații în care n-am știut ce să spun.) Plâng de neputința mea, a lor, a noastră. Trec de verificarea bagajelor, ne facem cu mâna de la distanță. La primăvară vreau să-i aduc la Londra. În avion începe coregrafia prezentării echipamentului de siguranță. Totuși, nimeni nu e cu adevărat atent. Fiecare din noi se gândește la altceva.
Așa-mi aduc aminte de ei.
Râzând.
E 10 August, românii din străinătate protesteză la Victoriei împotriva regimului PSD. Dacă n-aș fi plecat azi, ne-am fi întâlnit acolo.
S-au împlinit o sută de ani de la unirea Basarabiei cu România.