Poveşti din Yilanlîk

De ce să crezi tot felul de lucruri pe care ți le povestesc despre Vamă Pitici Gratis, amici, cunoştinţe, Angela, foşti colegi de facultate, prieteni de familie care veneau aici în anii 70, pe când erau studenţi la arhitectură – că-i jegoasă şi împuţită, că oameni beţi vomită pe plajă la orice oră, că se cerşesc bani pentru ţigări şi alcool, sau că-i raiul pe Pământ, cu o energie pe care n-o s-o poţi nicicând surprinde în fotografii, cu cele mai frumoase răsărituri şi cele mai expresive petreceri? Că era mult mai bine înainte? Că e mult mai bine acum? De ce să nu mergi chiar tu vara asta? De ce să nu-ţi dezvolţi propriile opinii? De ce să nu le spui propriile povești?

De-a lungul timpului, am fost şi eu de câteva ori acolo.  Cu L.C, A.Ş, R.Z, C.T, R.H,  Mi-a plăcut sau displăcut în funcţie de fiecare din ei. Acum nouă ani m-a adus A – nu mai fusesem niciodată. Mi s-a părut îmbâcsită, ticsită de maşini şi oameni pestriţi, mult prea încinsă. Am coborât pe Principală, către plajă. Rockeri îmbrăcaţi în piele, cu piercinguri şi bocanci, hippioţi, dreadlocks, tricouri psihedelice, non-stopuri, buticuri ambulante cu ochelari de soare, gablonţuri şi alte chinezării, şoferi căutând cu disperare un loc de parcare, câteva gagici aranjate excesiv, care făceau notă discordantă. Pe plajă, cineva înălţa un zmeu. Cearceafuri, aglomeraţie, mai încolo câteva corturi. Miros de friptură. Miros de clătite. Mirosul corpurilor molatece, transpirate, arse de soare. Toalete publice (un leu intrarea), Expirat, muzică folk, grupuri-grupuri de băieţi şi fete cu beri în mână. Un bărbat între două vârste, brunet, tuciuriu, cu părul lung, prins în coadă şi degete pline de inele, zdrăngănind dintr-o chitară la o intersecţie de străzi, așezat pe un taburet, acompaniat de o voce răguşită, tânguitoare, în haine de piele. În faţa lui, cutia chitării, deschisă, câteva monede înăuntru. I se spune Jaguarul. N-am înţeles nimic din toată aglomeraţia aceea, aşa că am plecat întrebându-mă de ce se tot vorbeşte despre locul ăsta care nu e decât un sat oarecare, în drum spre bulgari.

Eram hotărâtă să nu mă mai întorc niciodată de bunăvoie (poate doar în trecere, în drum spre bulgari).

Ani mai târziu, L mi-a propus să mergem acolo. Ea tocmai se întorsese şi-i plăcuse mult. Trecuse  destul timp de la expeienţa mea iniţială şi oricum mi-era dor de mare. Mi-am făcut bagajele (în care am adăugat şi o sticlă de ţuică de 750 ml, din cămara tatei – voiam neapărat să mă-mbăt şi să nu mă coste nimic) şi-am plecat. Cazarea – o căsuţă de lemn într-un  camping (Arrakis). 50 de lei pe noapte. Duşurile – afară.  Rezervaserăm două nopţi. Am mâncat foarte mulţi pufuleţi, am băut ţuică, ne-am întâlnit cu alţi prieteni, am dansat în Expirat pe aceeeeeeleaşi melodii răsuflate dintotdeauna (Teddybears, The Monkees, George Harrison), m-am ameţit atât de tare, încât mi-am pierdut şlapii pe plajă, lângă Stuf, unde ne-am mutat apoi şi unde nu i-am mai găsit niciodată, am mâncat clătite (dar nu de La Papa Bun, ci de la o tonetă oarecare), am căzut cu nişte scaune, am dansat iar (L mi-a spus că mă mişcam total aritmic, în timp ce eu aveam senzaţia că nu dansasem niciodată mai bine), ne-am întâlnit cu nişte prieteni care, la un moment dat, m-au pierdut la Acolo; în timp ce-şi spuneau că sigur m-am înecat, m-au găsit întâmplător, adormită pe-un şezlong, învelită cu un şal. Nu ştiu cum am ajuns înapoi la camping, însă-mi amintesc că auzeam două fete făcând sex undeva, foarte aproape de mine.

Pe V, din Republica Moldova, l-am cunoscut altă dată, în Expirat. Am vorbit, ne-am aşezat lângă un foc de tabără imens, am aşteptat răsăritul împreună, pe plajă, la Amphora, era plăcut lângă el. Nu-mi amintesc multe despre săruturile noastre, dar  îmi amintesc barba lui, mirosind puţin a interior de cort, din plastic neaerisit suficient, ceea ce nu mă deranja – şi că purtam o salopetă somon cu pantalon scurt şi un umăr gol. Ar fi trebuit să plec în seara aceea pentru ca a doua zi, marţi, să fiu la serviciu, însă nu m-am putut dezlipi de povestea frumoasă  care abia începuse să se contureze în faţa ochilor mei și-n mine. Seara, i-am dat un mesaj lui A, şeful meu, spunându-i că am pierdut trenul şi că nu pot pleca decât a doua zi. Știam că o să întârzii, știam că n-o să mă creadă, știam c-o să se supere. Nu mai făcusem asta niciodată, mă simţeam vinovată şi fericită. Eram liberă. Nu mai băusem niciodată atâta alcool. Nu mai dansasem niciodată pe plajă, fără papuci, până dimineaţa. După răsărit, am pornit direct spre muncă, aşa cum eram  – în pantaloni scurţi, roşii, maieu cu un umăr gol şi dungi intercalate, albe şi bleumarin – nespălată, nedormită, foarte bronzată, învelită cu acelaşi şal de mai devreme. În lift, un coleg m-a întrebat dacă sunt o.k., atât de ciudat arătam. Cu Angela am râs de nenumărate ori apoi, amintindu-ne de apariţia mea din ziua aceea. Nu am niciun regret.

Câteva săptămâni mai târziu, m-am întors iar acolo, cu R. Nu fusese niciodată, am vrut să-i arăt locul acela minunat al cărui vrajă n-o simți decât când trebuie să pleci. Şi cum simți că nu poţi să pleci. Că nu vrei să pleci. Cum cauți variante ca să mai rămâi o noapte. Cum faci orice ca să mai rămâi o noapte în satul de la capătul lumii, a cărui frumuseţe doare. Un sat oarecare, în drum spre bulgari. Am luat o sticlă de ţuică de-acasă, din cămară şi am plecat cu trenul, până la Mangalia, unde ne-am urcat în maxi-taxi. Am dansat pe plajă, la Amphora, am împărțit ţuica, am stat într-o casă în construcţie cu salbe de melci pretutindeni şi o baie infectă, am prins  răsăritul pe plajă, am făcut baie în mare îmbrăcată, am vorbit tare, am făcut sex, am băut energizante, am mâncat pufuleţi şi clătite, am mângâiat pisica de la Cherhana, am fumat.

Atunci nu mi-a fost rău. Îmi simțeam doar sângele clocotind, în timp ce mișcările corpului meu deveneau din ce în ce mai rigide, mai greoaie. Și voiam neapărat să dansez. Acum, numai când simt mirosul ţuicii tatei, simt că mi se întoarce tot stomacul pe dos. Nu am niciun regret.

Apoi am plecat în Anglia şi doi ani nu m-am mai întors aici, până acum două săptămâni. Am venit singură, independentă, așa cum fusesem cândva, când luam trenul până în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, unde nu voiam să las pe nimeni să vină cu mine. Am ajuns târziu, noaptea, după o călătorie cu o mașină plină de necunoscuți, dintre care l-am ales pe M – șoferul  nostru cu care am vorbit despre alergie la pește, nunți, frustrări, afaceri cu lemn, răsărituri la Corbu, orașe pe care nu le-am vizita niciodată, torționari și naziști, dar pe care am uitat să-l întreb ce muzică ascultă. Mi-ar fi plăcut să aflu. Așa cred. Îi eram recunoscătoare, voiam să aflu cât mai multe despre bărbatul care mă aducea în Vamă după atâta timp. Ne-am despărțit destul de abrupt și au urmat câteva mesaje de la el, probabil simțise că discuția noastră nu ajunsese încă la final, ori, poate, ar fi vrut să mă întrebe ce muzică ascult.

Vama era aceeași și totuși…”La bunica”, unde stătusem cândva cu R, era acum Pura Vida, cu alte haine puse la uscat și aceleași mușcate în ghiveci. Cu scară exterioară și foișor. Cu corturi în curte. Fără bunicul, fără bunica. Pe plaja Amphora montaseră un far cu un discoball în vârf, iar vinul rose era când 17, când 15 lei – în funcție de barman, la capătul opus, lângă Cherhana, pe stâci, era ”Dincolo”.

 

Apăruseră hoteluri de 5*, swingeri cu legitimații de poliție, cuiburi de rândunele, băieți care nu voiau în ruptul capului să te lase să prinzi răsăritul de una singură, chiar dacă o anume Gina îi aștepta acasă, gunoaie, câini vagabonzi cu două vârtejuri sub coadă. În supermarketuri aveau Redbull galben cu gust tropical şi pufuleți. Afară nori de ploaie, visători, pisici, cazare, Shoterie, terenuri virane, la Amphora aveau tot cea mai bună muzică (Jackie Wilson – “Reet petite”, Paul Simon – “Call me Al”).

Aveam un costum de baie nou, citeam ”Despre frumusețea uitată a vieții” a lui Pleșu, uitasem să iau țuică de acasă.

Nu am niciun regret.

*

Rochie H&M

Body chain no name

Green Eyed Kisses,