Locul cu fericire

Am tânjit mult după un loc al meu și al tău, unde să ne curățăm de tot praful de peste zi și de griji, mai ales de griji și pe urmă să fumăm un joint sprijiniți de pervaz. Să vorbim despre orice până îmbătrânim sau ni se face somn. Un loc în care să nu rămânem niciodată fără pastă de dinți, net, muzică, bețișoare parfumate, prezervative și ceva de ronțăit. Un loc în care să lăsăm să se depună neîntrerupt, strat peste strat, relația noastră. Ca să nu uităm de unde am pornit.

În general mi-e groază de bilanțuri, dar mi s-au întipărit în minte urmele pașilor pe care i-am făcut ca să ajungem aici…și, Doamne, cât de mult am mers! Câți o să-și mai amintească de noi când n-o să mai fim? Suntem un cuplu oarecare. Iubiri mici și mari există încă de la începutul lumii. Bibliotecile, Facebookul, străzile, hotelurile sunt pline ochi de povești de dragoste – n-o să înceapă nimeni războaie din cauza mea, relația noastră n-o să inspire generații viitoare de poeți, compozitori sau pictori – dar când îmi plimb seara mâinile prin părul tău, nici nu trebuie. Noi avem locul nostru.

Bunica și Tanti Mariana m-ar fi văzut lângă un bărbat înalt și brunet. Bunica nu vrea decât să mă vadă în rochie de mireasă ca să poată muri liniștită. Pe vremea ei altfel se făceau lucrurile. Tata – lângă un inginer (de orice fel), business man sau conte (preferabil englez) deși crede în continuare că nu există un bărbat suficient de bun pentru mine. Prietenele mele îmi spun că meritam ceva mult mai bun (dar nu știu nici ele exact ce). Mama e liniștită dacă eu sunt fericită. În plus, mă cunoaște. ”Tu ai nevoie de un bărbat care are o răbdare de fier, că tare năbădăioasă ești” Noi, oamenii, suntem foarte rar fericiți, așa-i? Dar în scurtele momente în care chiar suntem, cum procedăm?

La naiba, ”fericire” e un cuvânt folosit excesiv. Parcă mă tem să vorbesc despre asta ca nu cumva cineva avizat chiar să cerceteze într-o zi ce simt și să-mi spună că n-am fost nici măcar pe aproape, că ce simt e orice altceva – dependență, sincronizare, chimie – mai puțin fericire. La fel și cu orgasmele – sunt atât de puternice câteodată, încât nu-mi revin imediat – și totuși dacă cineva ar iniția cercetări amănunțite, s-ar putea să-mi spună că n-am avut niciodată orgasm.

Ceea ce încerc să spun e că totul ține de perspectivă. S-ar putea să descoperim că în locul după care am tânjit atât, cu momentele lui perfecte cu tot, nu mai încăpem amândoi și ne sufocă, sau că nici n-a existat vreodată. Și da, bucuriile noastre mari probabil sunt mici în comparație cu ale altora. Iar la scară mare, nici nu sunt. Dar când simt cum pipăi verificând dacă nu cumva iar m-am dezvelit și am spatele gol și cum mă învelești apoi pe bâjbâie cu exact atâta pătură câtă e nevoie ca să mă cuprindă pe toată (pentru că știi exact ce formă am, chiar și pe întuneric), nimic altceva nu mai contează. Iar dacă asta nu e fericire…atunci ce e?

Și când te așezi lângă mine dimineața devreme, mă trezești sărutându-mă și miroși a pastă de dinți și mie mi-e lene să deschid ochii de tot, mi-e somn, te urăsc și aș vrea să mă lași să dorm, îmi întind oricum brațele către tine și te strâng până te desprinzi ca să pleci la serviciu…pentru că adevărul e că nu știm niciodată când și cum o să se termine. Iar remușcările sunt un sentiment oibil.

Tânjeam după un loc vechi, cu aer curat, în care am mai fost cu tine. Un loc în care am râs cu gura până la urechi, am mâncat ciorbă cu zeamă de varză și am și plans câteodată – locul nostru nu e perfect. Un loc cu ferestre albe, oblon și mușcate în jardinieră, deschise larg către piața veche, din centru – pentru că acolo e mereu gălăgie, forfotă, dimineața miroase a pâine proaspătă și a munte, după-amiaza – a alune caramelizate, oamenii se recunosc pe stradă, un clovn colorat se plimbă cu un buchet de baloane, turiștii nu-și scapă nicio clipă odraslele din ochi și când e necesar, le trag câte una la fund, seara se aprind felinare care luminează fațadele vechi ale caselor în care încă se doarme cu plăpumi, localurile de unde, în răstimpuri, se aud râsete rămân deschise până foarte târziu, cineva ambalează sticle goale în saci de gunoi, altcineva ambalează un motor de mașină într-una din curți și undeva, în depărtare, hămăie câini. Iar mie mi se face poftă de clătite, pentru că n-am mai mâncat de mult.

Locul în care las în sfârșit garda jos și-mi arunc sutienul care mă strânge îngrozitor, pe un colț de scaun.

Locul în care n-ai vrut să mă lași singură și am stat amândoi treji și neputincioși o noapte întreagă, uitându-ne cum moare pisica.

Locul nostru, în care tradițiile sunt mai frumoase decât ale lor.

Locul în care lucrurile sunt exact așa cum ar trebui să fie.

Locul în care e mereu dezordine – pentru că amândoi suntem niște dezordonați – și se mânâncă în pat.

Locul în care mi-am dat seama că viața mea ar fi chiar frumoasă lângă tine.

Și tot căutându-l, l-am găsit. În Brașov, pe a treia cea mai îngustă stradă din Europa și în Dristor, în bucătăria pe care o împărțim cu încă zece oameni, în parc, printre porumbei – e peste tot, dacă acolo ești tu.