Hallucinations Caused By Velvet

Mereu se joacă de-a câte ceva. Uneori de-a ”Sunt cel mai mișto om pe care l-am cunoscut până acum și în momentul ăsta realizez ce trist sună.”, apoi imediat de-a ”Realitatea e că n-am făcut nimic important cu adevărat, sunt mediocră, recunosc, dar nici voi nu sunteți mai buni decât mine”, alteori de-a ”Ce am învățat în ultimul timp? Să-mi înfrânez impulsurile, să fiu frumoasă în negru, să mă irosesc și să mă agăț la nesfârșit de iluzia că sunt puternică”, ”Te rog, înțelege-mă fără cuvinte, descifrează-mă fără să-ți dau indicii și nu te plictisi niciodată de asta”, de-a ”Bună. Nu-i așa că pe tine te căutam?”, de-a ”Privește-mă bine. De-acum înainte….”, de-a ”Cine, mă, aia?”, de-a ”Alarmă falsă, iar i se pare că simte lucruri. În două săptămâni îi trece. Cel mult.”, de-a ”Dobitocule, sărută-mă odată și taci!”, de-a ”A, da? Ei, lasă, că vezi tu!”, de-a ”Vreau să vă mărturisesc ceva: să știți că sunt foarte previzibilă.”, de-a ”Acum, sincer, cu atâtea posibilități în jur, cum să te oprești asupra uneia singure?”, de-a ”Probabil tu ai dreptate și drumul meu nu duce nicăieri. Pe de altă parte, tu n-o să vezi niciodată peisajele pe care le văd eu.”, sau de-a ”Mulțumesc, mă descurc singură, n-am nevoie de ajutor”, de-a ”La ce bun?”. Înițial sunt jocuri simple, fără reguli prestabilite, pe care ea le complică și, chiar și așa, se plictisește repede și nici măcar nu se joacă până la capăt, așa cum în general nu face nimic până la capăt. Nu așteaptă până la capăt, nu se întreabă până la capăt, nu e curioasă până la capăt, nu iubește până la capăt, nu iartă până la capăt, nu se ascunde până la capăt, nu se încăpățânează până la capăt, nu suferă până la capăt, nu se roagă până la capăt. Probabil nici nu gândește până la capăt. Dar așa e ea și din când în când încearcă să mai schimbe câte ceva pe ici, pe colo. În loc de rochii, poartă pantaloni. În loc de poliester, poartă catifea. În loc de bucle, poartă părul drept. În loc să rămână, pleacă. În loc să fie copil, încearcă să fie femeie. În loc să coboare, urcă. N-o face până la capăt, însă, așa că ajunge de fiecare dată în același loc.

”Ce rost are? Important e să ai niște iluzii, să ajungi să crezi că faci progrese, că ești așteptat undeva, să mai faci câte o pauză, din când în când să te uiți înapoi, să te cureți de praf, să fii frenetic într-un mod absolut organizat, să zâmbești larg orice-ar fi și să faci bilanțuri. Și comparații – să nu uiți de comparații. Iar posibilitățile sunt nenumărate: între tine și tine, între tine și ceilalți, între ceilalți și alții și tot așa. Să ridici privirea către sus de tot e inutil, niciodată n-o să poți cuprinde totul. Și nici nu cred că-ți dorești să vezi punctul terminus înainte de vreme. N-ai mai ști nici să respiri. Ai înnebuni. Dar cum știi că nu ești nebun? Cine hotărăște și care sunt criteriile? Uită-te la mine. Zâmbește. Orice ar fi,zâmbește. Hai să-ți spun o poveste: a fost odată cineva care își dorea să se autodepășească, așa că a plecat departe, a trecut printr-o mulțime de încercări, s-a luptat cu unii mai puternici, s-a dat de trei ori peste cap, iar ultima oară s-a lovit atât de tare încât a început să halucineze, așa că n-a mai putut distinge între realitate și vis. Nu știu cum s-a terminat povestea – n-am parcurs-o niciodată până la capăt. Iar halucinațiile oricum distorsionează imaginile. Și apoi, treptele alea nenorocite care nu se termină niciodată. Parcă sunt vii și te simt când ești aproape. Tocmai când crezi că mai ai puțin, apar altele și altele, într-un joc sadic și nesfârșit. De fapt, nimic nu începe și nu se termină cu adevărat, nu-i așa? Totul continuă cu sau fără tine și mine, într-o altă dimensiune, cu alte personaje, în alte spații și timpuri verbale. Jocul însă rămâne același. La fel de sadic, iar tu pierzi oricum. Și pierd și eu, dar probabil că nu e vina nimănui sau e doar vina mea, am calculat greșit parametrii și precis că nu am estimat corect distanțele. Mi se întâmplă frecvent. Nu caut niciodată ce trebuie și mă pierd în detalii.  Între timp, urc, sau așa mi se pare. Iar tu ești acolo, la picioarele mele, încercând să ajungi la mine. Iar eu nu-ți întind niciodată mâna, dar stai liniștit, mă detest pentru asta. M-am născut să fiu singură. Și să înnebunesc cine știe unde, ca un câine care simte că trebuie să moară și se ascunde. Simt asta. Totuși nu te speria, încă, mai e până acolo. N-am ajuns suficient de departe ca să-mi permit să înnebunesc. Ce mai cauți aici? Și tu știi deja, mă cunoști doar, dar ți-e teamă să recunoști. Te-ai uitat vreodată cu atenție la fotografiile noastre? Privește-le ca și cum ai privi niște iluzii, pentru că asta sunt. Ai observat că nu apar decât eu în ele? Tu nu ești nicăieri. Dacă mă întrebi, nici măcar nu cred că sunt ale noastre amintirile de acolo. Sunt ale altora, mereu alții. Noi doar facem nesfârșite comparații și continuăm ce n-au reușit să termine ei, cei de dinainte. Le continuăm pașii, visele, moștenirea genetică, aspirațiile, psihozele, viciile, disfuncțiile ereditare, sexuale, hormonale, tiroidiene, obsesiile. Și nu putem ajunge nicăieri, pentru că n-avem la îndemână decât termene-limită, mâncare procesată, cafea foarte proastă și vicii. Ei sunt prea mulți, prea morți și noi nu avem destul timp să reparăm ce au stricat. Și treptele alea nenorocite care nu se mai term…”

După cum spuneam, nu știe să încheie lucrurile. N-a reușit să încheie nimic până acum, dar începe alte și alte lucruri, mereu câte ceva nou de teamă să nu se trezească într-o zi fără vreun început. În realitate, o înspăimântă sfârșiturile. Și, în mod paradoxal, treptele alea care nu se mai termină…Între timp, el nu mai e acolo, la picioarele ei, încercând să ajungă la ea. N-a fost, de fapt, niciodată. E singur, fără ea, în fotografiile lor și pare fericit. Zâmbește. Ea e tot singură, de partea cealaltă și tocmai a început un joc nou, de-a ”Halucinațiile îmi distorsionează toate imaginile cu noi. Simt că o iau razna și nu înțeleg ce tot fac greșit. Urc, urc treptele astea nenorocite care nu se mai termină. Nu vreau să se termine, dar au început să-mi sângereze tălpile. Uneori mi se pare că-ți ating o gleznă, că reușesc să ajung la tine, dar ești mereu cu un pas înaintea mea și nu te pot prinde. O să mă aștepți sus, așa-i? Pentru că pentru tine urc. Voiam să-ți cer niște sfaturi și aș fi vrut să-mi spui cum îți place friptura și peștele și unde vrei să mergem la vară. Și simt cum îmbătrânesc urcând, sau urc îmbătrânind. Nu mai știu, halucinațiile distorsionează totul în mine. Vreau să mă vezi cât încă sunt frumoasă și tânără și pot să urc, cât încă îmi vin pantalonii ăștia de catifea și îmi permit să nu port sutien.”

Între timp, nu au rămas decât fotografiile lor. Goale.

Singurul semn al trecerii lor pe acolo sunt nenorocitele de trepte care nu se mai termină și niște pantaloni vechi, de catifea, aruncați într-un colț. Și distorsionările provocate de halucinațiile mele.

Sfârș…?

Pantaloni catifea, vintage
Cămașă Atmosphere
Sacou Miss Selfrige
Botine piele, no name
Geantă catifea, Meli Melo
Green Eyed Kisses,