Statue (ambiguation)

 

 

— Te urmăresc de ceva timp și pare c-ai vrea să strigi, dar n-o să te audă nimeni pentru că n-ai nici plămâni, nici corzi. Păcat că ești mută, altfel ești foarte frumoasă. Marmură, nu? Și tot nu pari fericită. Câtă risipă!

— Marmură, da. Carrara. Și ce-i cu asta?

— Ia te uită, vorbește! Și ce mai știi să faci? Ești vie? Cât de vie ești?

— Nu știu. Cât de vie îmi dă el voie să fiu.

— Adică?

— Adică vrei să auzi o poveste. Așa-i? Toți vreți. Vă hrăniți cu ale altora în loc să vă ocupați de ale voastre. N-am înțeles asta niciodată la voi. O să-ți răspund, deși sincer, n-am niciun chef, prefer să stau aici nemișcată în poziția asta total incomodă în timp ce tu și ceilalți îmi faceți fotografii și-mi spuneți cât de frumoasă sunt și ce corp de invidiat am – apropo, știi că nu suntem foarte prietenoase noi, astea, nu? și nici excesiv de manierate – de exemplu, am auzit că sunt unele care nu se sfiesc să facă pipi așa, în văzul lumii –  în Bruxelles, parcă? habar n-am, parcă acolo. Bine, eu n-am fost, dar am auzit o mulțime de zvonuri. Ca să nu mai vorbesc de multe altele care se fac de râs prin lume înțepenite de frig în țâțele goale și cu cine știe ce alte goliciuni expuse. Și pentru ce, pentru niște atenție? Mă lipsesc.

— Râde ciob de oa…tu n-ai idee cum arăți, așa-i?

— Știu așa, în mare…de fapt, intuiesc, că doar tot un fel de femeie sunt. Și-i mai aud pe ei spunându-mi că sunt întruchiparea nu știu cărei femei ideale, că sunt nemaivăzut de frumoasă și multe altele asemenea. Nu vrei să știi cât i-a luat până să mă transforme în ce sunt acum. Și când te gândești că la început credeam că nu se poate face nimic cu mine.

— Te iubește mult, probabil. Tu-l iubești?

— El îmi spune că o să fim foarte fericiți împreună, odată ce eu o să-l văd. Că nu mai e mult până atunci și că trebuie să am înceredere în el.

— Cum, tu nu vezi?

— Ba da…nici eu n-am înțeles ce a vrut să-mi spună. Adică știu cum arată, l-am privit de o multime de ori în timp ce stătea foarte aproape de mine, concentrându-se, tremurând în timp ce dădea o formă feței mele, brațelor, pulpelor…și l-am privit de o mulțime de ori privindu-mă și atât.

— Bun, dar totuși, povestea?

— Ce poveste? A, da. Spuneam că, da, e o poveste la mijloc. M-am trezit pur și simplu în mâinile lui, într-o zi. Pe atunci nici nu știam ce sunt. Mult timp n-am știut. Și n-aș fi crezut vreodată că mă pot transforma într-o operă de artă, așa cum mă alintă câteodată. Mi-a spus că m-a ales pe mine din atâtea altele pentru că într-o zi a simțit pur și simplu toate culorile mele înăuntrul albului concret care eram. A avut răbdare. Multă. Fie vorba-ntre noi, n-am fost niciodată material ușor de modelat. Am început să petrecem din ce în ce mai mult timp împreună. Uneori uita să și mănânce, să doarmă sau să fumeze. Mult timp m-am temut că e pur și simplu obsedat, dar ceea ce avea să devină corpul meu, se simțea mereu în siguranță lângă el, ca și cum nimic rău nu s-ar fi putut întâmpla cât timp era el acolo. N-am înțeles niciodată cum poate fi cineva atât de devotat, nu fusesem obișnuită așa. M-am temut că o să mă țină întemnițată undeva, doar pentru el, iar el mi-a ghicit gândurile și m-a lăsat liberă. M-am temut că o să treacă anii, deceniile degeaba pe lângă mine dacă o să rămân acolo, în același loc în care era, iar el a simțit, a plâns mult, dar m-a lăsat să plec. Târziu am înțeles că tot ce face el se numește iubire în forma cea mai pură. Iar acum îl aștept…nici nu știu cât timp a trecut. Vreau să-l strig, dar n-am plămâni și nu mă aude nimeni…plus că, fără el, simt cum cad bucăți din mine. Nu vreau să mor singură, departe de el…uite, tocmai mi-a căzut bumbul pe care mi l-a așezat cândva la încheietura mâinii stângi. Cu câtă delicatețe mi l-a pus acolo, ca să nu mă doară… în mod ciudat, corpul nu l-a absorbit imediat și am avut mult timp senzația că toată esența mea, tot ce reprezentam eu de fapt, se afla în bumbul acela și că, dacă propriul meu corp nu mă acceptă, eu nu sunt nimic.

— Și ce s-a întâmplat?

— Din nou, mâinile lui…

— Ce e cu mâinile lui?

— N-aș putea să spun exact, dar știu că în căușul lor se odihnește toată iubirea lui pentru mine. De acolo am apărut eu. Trebuie să mă întorc acolo…trebuie. Tot ce sunt e datorită lor.

— Îl iubești și tu, deci.

— Vreau să-l văd…vreau să fiu lângă el. Mi-e dor de el. Are mâini atât de calde…

— Cum arată? Te ajut eu să-l găsești, dacă vrei. Și așa mai am o jumătate de oră liberă, până la unu și un sfert.

— Și de la unu și un sfert?

— Vine o prietenă căreia vreau să-i fac niște fotografii.

—O iubești?

—O să ne căsătorim și o să fim fericiți împreună, numai că ea nu știe încă. N-am întâlnit niciodată o fată ca ea; când galbenă, când portocalie, când verde, când roșie… Și e încăpățânată ca un catâr. Cred că se teme că trece viața pe lângă ea dacă pierde timpul cu mine, așa că o las să fie cât de liberă vrea ea. Dar îi fac fotografii de câte ori am ocazia, așa o parte din ea e mereu lângă mine. Vreau să o privesc și atât. E ciudat…

—Ce?

—De fiecare dată când e lângă mine, mâinile mele sunt foarte calde, aproape fierbinți…

 

Jachetă neagră, Laschez

Botine snake print, no name

Geantă Gattinoni

Bluză dantelă, no name

Colier turquoise, Zara

Green Eyed Kisses,