White Is Lost

Alergase cu tălpi ușoare ca aripile de fluture în brațele lui calde un copil alb, curios, zvăpăiat și liber. Abia atunci, liber cu adevărat de toată povara locului din care venise, de toate preconcepțiile care-i fuseseră induse sub formă de principii de viață, de toate clișeele și rutina inevitabile, să-și alcătuiască propria poveste. Și, fără să stea pe gânduri, s-a avântat curajoasă către el. Cu tot ce fusese sau i se spusese să fie până în momentul acela. Nu s-a temut nicio clipă, așa cum nu se tem copiii. N-a avut niciun moment de ezitare. Nu au speriat-o experiența, populariatea sau cunoștințele lui. Nimic rău nu i s-ar fi putut întâmpla atâta timp cât era acolo, învăluită de tot ce simțea pentru el.

El știa deja totul despre ea. Știuse din prima clipă. Nici nu fusese nevoie ca ea să-i spună prea multe. Nu era încă frumoasă, dar era absolut transparentă și avea cel mai frumos zâmbet pe care-l văzuse până atunci. Zâmbetului aceluia i se alăturau de fiecare dată ochii, mușchii feței unul câte unul, obrajii roșii, pieptul, câteva din cele mai spectaculoase răsărituri cărora le fusese martoră și toate năstrușniciile pe care avea de gând să le facă. Zâmbea, de fiecare dată, din tot albul corpului.

Zâmbea cu tot Universul pe care-l purta cu ea.

Probabil că el o alesese deja înainte ca ea să știe măcar ce i se întâmplă sau, la fel ca ea, fusese atras și el în mod inexplicabil ca de un magnet. O secundă în plus de gândire, o ezitare, un Nu în loc de Da și nu s-ar fi cunoscut niciodată. Momentul acela în care privirile lor s-au așezat pentru prima dată una în fața celeilalte pline de toate conversațiile ce aveau să urmeze, i-a schimbat pentru totdeauna. Nimic n-ar mai fi putut rămâne la fel după aceea. Exista un rost pentru fiecare semn de punctuație de până atunci.

A urmat, firesc, invitația la petrecerea pe care o organiza în ziua următoare. A ajuns ultima, direct de la serviciu, exact cum ar fi ajuns Cenușăreasa dacă povestea ar fi fost scrisă acum, cu toate privirile acelea necunosute ațintite asupră-i. Au primit-o între ei de parcă ar fi cunoscut-o dintotdeauna,  au îmbrățișat-o. Apoi, din nou, el. O adoptaseră. Era tot liberă, dar numai dacă voia. Îi oferiseră o familie.

Au urmat întâlniri, concerte, plimbări cu limuzina, nesomnuri, nopți pe malul Tamisei, destăinuiri, petreceri pe vapor, prieteni noi, răsărituri roz. Și toate revelațiile cu constanța cărora aproape că se obișnuise.

Undeva, într-un colț de lume, o femeie care n-a fost nicicând mai frumoasă zâmbește aproape opac în brațele cuiva care știa deja totul despre ea încă dinainte de a fi întâlnit-o. Are cel mai frumos zâmbet pe care l-ar putea avea cineva. E îmbrăcată într-o rochie neagră și tremură de frig. Răsăriturilor le-au luat locul câteva miezuri de nopți nedormite, obrajii cei roșii se camuflează treptat în galben tomnatic, iar pașii sunt grei de atâta umblet și mai siguri ca niciodată.

Pieptul îi respiră mai adânc și mai ritmic acum.

Îi stă bine în negru.

A devenit, în sfârșit, imprevizibilă.

Toți vor să vorbească cu ea.

Greșește mai mult ca niciodată.

E perfect conștientă că în orice secundă poate pierde tot.

În mod paradoxal, stă din ce în ce mai dreaptă.

A învățat cam tot ce ar fi trebuit să știe.

Se tot îndrăgostesc de ea și toți vor să o ajute.

Și totuși, când s-a produs schimbarea? să fi fost în drum spre supermarket, când își încărca Oysterul, sau la coadă în timp ce aștepta să viziteze Muzeul de Științe Naturale?

În sfârșit, a înțeles că au și ceaiurile rostul lor.

N-a mai mințit de mult ca un copil, în schimb a început să mintă ca o femeie.

Îmbrățișeaz-o, după asta tânjește în continuare cel mai mult.

Ce i se întâmplă?

Toate privirile ațintite asupră-i nu o mai sperie, o fac cel mult să zâmbească.

Ai fi tare mândru de ea.

Nu trebuie decât să-și dorească.

Brațele acelea nu-i mai țin de cald și nimic, niciodată nu va mai fi la fel.

 

Nu mai e aceeași…

…și n-ar mai ști să poarte alb.

 

Cămașă dantelă, vintage

Fustă trandafiri, vintage

Pantofi lac, Giulio

Geantă lac, no name

Green Eyed Kisses,