”Sunt sălbatică și-mi place să mă izolez. Ce se întâmplă cu mine?” să fie orașul? să fie o etapă și atât? sau, poate, de asta ai nevoie acum. Liniște, jazz, iarbă și kiwi necoapte. Ești introvertită și nu înțeleg de ce ți-e atât de teamă să recunoști. O spui de parcă ar fi o boală. Înțelege și acceptă că tu așa funcționezi. Și când sunt lucruri de făcut, proiecte de început, când nu simți niciun pic de teamă, de ce-ți faci griji? Iar ei toți, cumva, te iubesc chiar și așa, sălbatică și introvertită. Iar el a venit și aici după tine. Ai răbdare. Să-ți aduc aminte că, până acum câteva luni, nici n-ai fi vrut să auzi de Londra? Numai tu puteai să faci așa ceva; să te muți exact în locul despre care, de fiecare dată când povesteai cuiva – în necunoștință de cauză, ca să fim sinceri până la capăt – ți se încrețea nasul de neplăcere, aproape că-ți simțeai dinții strepezindu-se, ai fi găsit într-un minut cel puțin cincizeci de motive pentru care n-ai fi mers nici măcar în vizită acolo…ploile constante, reumatismul care credeai că e nu numai iminent, ci și contagios, că n-aveai de făcut decât un pas în oraș și gata, te-ai pricopsit cu dureri de oase și miros de bătrânețe pe care ți le închipuiai pândindu-te la fiecare pas sau impregnate în ciment, în tencuiala caselor, pe chipurile oamenilor, prin fotografiile cu portrete de turiști în care apar pe fundal Big Ben și Tower Bridge, prin magazine, în metrouri. Habar n-aveai de nimic (și nici acum n-ai – cine au fost curuții și în ce perioadă au trăit? e ok să dezvolți obsesii, sau e mai bine să nu? și chiar dacă da sau nu, tu ce obsesii ai? Gipset e un curent, o stare de spirit sau un cuvânt inventat de o nebună? care erau temele preferate de prerafaeliți? dacă ar trebui brusc să alegi între hinduism și budhism, în favoarea căreia ai pleda și pe ce ți-ai baza argumentația? ce știi cu adevărat despre cultura arabă? anii 70 – elemente recurente, ce trebuie să conțină un plan reușit de afaceri? când ai de gând să vezi ”Permanent midnight”? ai o părere pertinentă cu privire la procesul metempsihozei? de ce New Orleans și nu St. Louis? au amoebele și foetușii ceva în comun? ai idee cum se numește, în termeni științifici, bumbul de la încheietura mâinii tale stângi? vezi? sunt atâtea de aflat și tu-ți faci, ca de obicei, griji pentru fleacuri.) Da, uneori ești o sălbatică și-ți place să te izolezi. Și ești introvertită. Așa, și?
”Cum dracu” să faci asta? E periculos, stupid și n-ai minte! Și cum o să te descurci? Cine o să aibă grijă de tine?” Urma să plec. Ba nu, să fug. Ba nu, să mă eliberez, pentru că dacă aș fi ascultat argumentele tututror celor care mi-au spus că n-am nicio șansă, că nu mai e timp, că, în loc să-mi fac un cuib și să mă apuc să clocesc, mie îmi arde de prostii și experimente, acum, probabil că nu mi-ar fi atât de dor de ei. Și în niciun caz nu am vorbi atât de rar, ca să nu mai spun cât de fericită aș fi jucându-mă în zăpadă, sau mestecând vreun țurțure. În niciun caz nu aș sta față în față cu tot ce n-am îndrăznit să gândesc niciodată. Și, mai departe? De restul cine s-ar fi ocupat? de vise, de exemplu? de curiozități? de frici? (de fapt nu erau decât pseudofrici, cum am aflat mai târziu.) Nici acum nu cred că locul meu e aici. Partea bună e că am realizat că nici acolo nu e. Am început să am iar tripuri cu New York. Sunt atât de profunde, încât închid ochii și pur și simplu simt cum miroase pe străzile din Brooklyn, noaptea. Și nu, nu miroase a urină și a alcool, e un miros pe care nu l-am simțit niciodată. E un amestec de club de jazz neaerisit, praf, hip-hop, plante de apă și burgeri. Dar iată-mă, aici, acum. Între probleme existențiale și planuri de afaceri. Eu, între Brixton, cu dealerii lui cu tot – au un farmec aparte, de ce să nu recunosc? – și South-East London, cu minunile de acolo. Tot eu, între a nu-mi găsi locul și a mă încadra perfect în peisaj. Acum știu că îmi place să plouă, mai ales seara. Sunt de două ori mai multe culori. Iar umbrela mi-a devenit deja extensie a mâinii stângi. Apropo, trebuie să-mi cumpăr umbrelă! E tare plăcută liniștea din mine atunci când plouă. În rest, e un zgomot de fond cu care m-am obișnuit, e ca un prieten vechi pe care îl las să-mi repete la nesfârșit lucruri cu care sunt sau nu de acord – și de obicei nu sunt, din principiu – pentru că știu că totul pleacă din iubire, deși nu-l mai ascult de ceva vreme și, în timp ce vorbește, mă gândesc la pinguini, dacă până la urmă Anthony Jeselnik e haios sau doar enervant, cicloni, Tate Museum, vara la Montepulciano, Vasile Parizescu, rase de pisici fără blană, proprietate intelectuală, cât de multe tulburări psihice poate dezvolta cineva? filmul ăla vechi în care joacă Kirk Douglas și care nu mai țin minte cum se numește, dar pe care trebuie neapărat să-l revăd, antropomorfismul în suprarealism, Miriam Makeba, căpițe de fân, sărbători creștin-ortodoxe și ce am de făcut în cazul unui cutremur. Și chiar dacă mă zgribulesc, știu că mai am puțin și ajung acasă unde e jazz sau ce vreau eu să fie, niște iarbă rămasă pe undeva și dezordinea mea. Familiară, așteptându-mă. Ș în casă e cald. Și nu mă mai interesează dacă am sau nu ce să caut aici. Mai am niște înghețată în congelator. Mi-e foarte greu, deci mi-e bine.
”Mă faci să mă simt sexy și irepetabilă și pe urmă mică și neimportantă și nu merit asta. Nu acum și în niciun caz de acum înainte, vreodată!” El vine, pleacă, se întoarce, te enervează, te sărută cum numai el știe s-o facă, îți mai întoarce puțin, fără să vrea, universul cu susu-n jos, dă iama în tot ce credeai că se poate și ce nu, se uită la tine în felul ăla (nu, nu în ăla, în celălalt – când se pregătește să lase garda jos și să-ți spună ceva frumos și foarte sensibil, la care s-a gândit mult și nu știe cum și dacă s-o facă pentru că tocmai a realizat că urmează să devină extrem de vulnerabil) face dezordine, pe urmă începe să pună fiecare lucru la locul lui – păi da, pentru el e simplu, e pe teritoriul lui – îți zâmbește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, te ia în brațe și devine posesiv, îl enervezi tu și pleacă iar, după care își dă seama că nu se poate fără tine, timp în care tu ești de altă părere și-l dai, iarăși, afară din casă, din tine, dintre perne și cearșafuri și ai vrea și de pe rețelele de socializare, dar nu mai ai cinșpe ani și încerci să fii cât de matură poți în timp ce dai cu mătura ca să cureți, a nu știu câta oară, urmele trecerii lui pe acolo. ”Cum naiba să te îndrăgostești de cineva exact în momentul în care realizezi că n-o să meargă niciodată, pentru că nu ești din filmul lui, nici el din povestea ta și că lucrurile nu o să se schimbe? Pleacă. N-ai ce să cauți acolo. N-ai înțeles că ești exact cât de liberă vrei tu să fii în toată treaba asta?” Și rămâi iar tu cu tine, ca de fiecare dată. E clar că nu vrei să renunți la el deși știi deja cum o să se termine. Ce nasol e să simți că simți exact ce trebuie pentru cineva total nepotrivit! Cât cinism din partea Universului, îți spui deși ești conștientă că peste ceva timp o să pricepi de ce trebuia să se întâmple exact așa și că, dacă ați fi rămas împreună…știi continuarea și știi și droaia de clișee pe care să ți le spui – ba știi chiar și ordinea fiecăruia în propoziție – ca să fii împăcată cu hotărârea pe care ai luat-o. Și în timp ce te apleci asupra unor informații cu adevărat importante, ca sistemul solar, scenografie, SGI, perioade propice pentru plantarea bamelor, arta flamandă între seolele XIX și XX, perenitatea muzicii lui Michael Jackson și a Arethei Franklin, modul de preparare al plăcintei de mere cu scorțișoară, flora și fauna din jungla amazoniană, calculul astrogamei, ventriloci mai mișto decât Jeff Dunham, minimalism, film noir, trovanții și legendele din jurul lor, La evolución silenciosa, fenomenele paranormale din pădurea Hoia Baciu, aziluri bântuite din America și niște versuri scrise de Gershwin care, în mod ciudat, îți tot vin în minte în ultima vreme ”I loves you Porgy Don’t let him take me Don’t let him handle me And drive me mad If you can keep me, I wants to stay here With you forever and I’d be glad I loves you Por…”, îți vine, invariabil în minte chipul lui. Ce ai de gând? ”Ești o neadaptată. Ai fi putut să mai încerci o dată măcar, nu? Când simți toate lucrurile astea, nu fugi, nu te ascunzi, nu renunți, ci rămâi și încerci de câte ori e nevoie. Cu cine naiba semeni? E clar, o să mori singură!”, conchizi și mergi să-ți pregătești niște broccoli, sub o formă sau alta.
”Și dacă el era?”
”Parcă o văd. E îmbrăcată în negru, cu niște pantofi roșii, de lac (se poate să nu fi fost chiar roșii, dar eu sunt bărbat, nu cunosc nuanțele), cu ceva mic – nu mai țin minte ce culoare – atârnându-i la gât, cu părul prins într-un fel de coc a cărui utilitate n-o s-o înțeleg niciodată și zâmbind. Cum de țin minte lucrurile astea, doar sunt bărb…M-a observat și-mi zâmbește. Mereu zâmbea, nu înțeleg cum. N-am mai întânit pe nimeni ca ea. Și când te gândești că eu nu zâmbeam aproape niciodată până să apară, dar asta e deja altă poveste. Nu pot să explic ce simt (pentru că, exact, sunt bărbat și n-am efuziuni sentimentale). Îmi vine s-o strâng de gât și s-o sărut în același timp, s-o învăț să se hrănească sănătos și s-o sufoc, s-o apăr de tot orașul ăsta și de pericolele lui și s-o abandonez undeva ca să se descurce singură, să fie extraordinară, puternică și să n-o sperie nimic. Dar e deja minunată și cred că habar n-are…Aș fi vrut s-o învăț să fie mai liniștită și mult mai organizată. Ar fi ajutat-o mult. N-am reușit. Nu cred că am reușit să o ajut în vreun fel, era prea încăpățânată ca să mă asculte. De parcă n-aveam suficiente probleme până să-mi iasă ea în cale. Mint. De fapt, o văzusem cu mult înainte să mă observe și ea. Cum naiba să nu remarci o creatură atât de sălbatică și curioasă care zâmbește cu tot corpul? Nici nu mai țin minte cum am început să vorbim. Realitatea e că niciunul din noi nu era pregătit pentru celălalt. Totuși, aș fi vrut să știe mai multe depsre mine. Totul, de la început. Dar eu nu sunt nici acum pregătit. N-aveam cum să mă fi obișnuit cu ea, era altfel de fiecare dată. Invariabil, ne certam și o luam de la capăt. Voiam lucruri diferite și, cumva, simțeam că n-o să meargă. Dar nu puteam să mă desprind de acolo, din jurul ei. Era un fel de copil sexy, ceva ce nu mai întâlnisem. Și adevărul e că nu mi-am dorit niciodată cu adevărat să plec. Aș fi preferat oricând să mă cert cu ea, decât să nu mă cert cu oricine altcineva. Ciudat, între timp mi-am amintit ce purta la gât când ne-am cunoscut. Era ceva, o piatră albastră. Nu, turquoise. La dracu’, sunt bărbat, de ce știu chestii din astea? Cred că vreau să mai încercăm o dată, de zece ori, de o sută, de câte ori e nevoie. Vreau să mă enerveze pentru că nu e atentă și nu știe să asculte până la capăt. Vreau să nu ne potrivim, dar să trecem împreună prin asta. Îmi lipsește. Vreau să-i spun totul. Vreau să nu ne fi cunoscut niciodată, ca s-o putem lua de la capăt. De câte ori e nevoie. O să mă întorc.
Și dacă nu era ea?”
Cămașă kaki, thrifted
Fustă designer, old
Botine piele întoarsă, no name
Geantă blană vulpe, vintage
Pullover paiete, thrifted
Pălărie kaki, thrifted
Pandantiv turquoise, no name
Green Eyed Kisses,
Error: No posts found. Make sure this account has posts available on instagram.com.