Welcome, Scottish

Unele decizii sunt atât de greu de luat, încât ai prefera să te trăznească un fulger în momentul acela și să scapi pentru totdeauna de orice responsabilitate. Acestea fiind spuse, a strânge în brațe toate creaturile acelea cărora părți din tine le aparțin și viceversa, care îți bat în piept laolaltă cu inima, fără să știi când o să le mai vezi și dacă – și să o faci conștient și bazându-te pe toate argumentele logice, cred că este mai mult nebunie decât orice altceva. CÂND și mai ales CUM se ia o decizie ca aceasta? cum știi că ai ales corect și că nu faci mai mult rău decât bine? și că nu strici tot ce fusese până atunci? că ești, într-adevăr stăpânul propriei tale existențe și că decizia aceasta nu a fost luată de mult, pentru tine? de ce ai vrea să te rupi de toate brațele înlănțuite în jurul tău, când nu știi dacă le vei mai găsi în aceeași alcătuire? de ce ai face alegeri bruște, fără o noimă aparentă? de ce ai renunța la tot ce știi cu siguranță pentru niște himere? În primul rând, pentru lecții. Pentru toate promisiunile mute pe care ți le-ai făcut. Pentru vise. Pentru toți cei care îți vor urma și pentru promisiunile mute către ei. Ba chiar și pentru cei din urmă-ți, care și-au dorit poate, dar la căror teamă a prevalat. Pentru copilul care fuseseși, dar mai ales pentru bătrâna care vei fi și care va trebui să umple tolba cu povești din tinerețe pentru nepoți. Pentru orașul care te-a tot așteptat. Pentru ochii tăi încă nedeschiși. Pentru povestea care abia a început să se contureze. Abia aici am înțeles, o dată pentru totdeauna, ce înseamnă TIMPUL. Fiecare secundă de aer inhalat. Aici, timpul se măsoară altfel: în oameni care te transformă cu fiecare cuvânt, în pași făcuți străbătând orașul, în cărămizi, în lumini și poduri, în uimiri. Nu am văzut niciodată atâtea Louis Vuittoane în același loc. Majoritatea sunt urâte oricum – și n-o spune vulpea care, pentru că nu ajunge la struguri…etc. Pentru prima oară, simt că fac parte dintr-un întreg. Prejudecățile sunt de căcat oriunde. Aflându-te pe un scaun oarecare, în metrou, observi că pe fiecare din celelalte scaune se află o cu totul parte a globului care inspiră, expiră, clipește în același timp cu tine. Nimic rău nu mi se poate întâmpla. Le dau dreptate și indienilor și musulmanilor și australienilor și englezilor, dar în ruptul capului nu-i înțeleg pe catalani. În fiecare zi port cel puțin o discuție care aș vrea să nu se mai termine niciodată. Abia de când sunt AICI, înțeleg tot ce însemnase ACOLO. Pistrui. Nuanțe. Ochi. Turbane. Punjabi. Piele în sute de tonuri. Calimera. Ticuri. Zâmbete cu dinți, sau fără. Femei fardându-se în metrou. Chiar și bărbați. Trinidad. Gibraltar. Malaezia. Jamaica. Kurdistan. Maroc. Arabia Saudită. Vietnam. Africa de Sud. Brazilia. Chile. Lituania. Ciudad de Mexico. Autobuzele roșii supraetajate, iar eu moț pe primul scaun de sus. Artiști stradali. Brixton. Camden Town. Little Venice. Canale. Vaporașe. Ploaie. Hammersmith. Sunt nopți în care simt pur și simplu cum respir orașul și altele în care simt Orașul respirându-mă. COSTA e, ofical, cea mai proastă cafea pe care am băut-o vreodată. Niciun gentleman pe care l-am întâlnit aici nu era englez. Dimpotrivă. Bani. Foarte mulți, sau foarte puțini. Părul unora dintre cei mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut miroase din când în când a iarbă. Exact, inclusiv al meu. Aici, e suficent să le zâmbești. Și gata. Habar n-am prin ce procedee se obține la ei laptele și prefer să nici nu aflu. Se pare că visez totul în timpul zilei, cu ochii deschiși, pentru că nu noaptea nu mai reușesc să visez nimic. Accentul britanic mi se pare oricum exagerat. Poți deveni, oare, aici dependent de noapte, de podurile care traversează Tamisa, de felul în care lumea ta se împetește pe nesimțite cu restul lumii? Până în Scoția nu mai e decât un pas. Aici nu există constanță. Se vine, se caută, se găsește, se vinde și cumpără, se traversează, se aleargă, se fotografiază, se pleacă. Londra este tranzitorie. Ca noi toți, de altfel. Generații întregi cu căști în urechi. Diferența dintre tot ce credeai că știi și ce te învață, în fiecare zi, Orașul căruia continui să-i eviți zonele turistice. A te simți prins între două lumi în timp ce fiecare își cere drepturile. Aici, pakistanezii, africanii, japonezii, indienii, spaniolii, americanii, italienii, somalezii, visătorii, nefericiții, îngrijorații, needucații, periculoșii, săracii, nepăsătorii, pederaștii, dobitocii, aroganții, fumătorii, bătăușii, homosexualii, șmecherii, inadaptații – cu toții știu că pe scara rulantă se staționează pe partea dreaptă, iar pe stânga se urcă. Nici aici, românii, nu.

Va urma.

Rochie vintage Tuxedo negru,

vintage Vestă scottish print,

House Of Art Mănuși piele,

no name Botine negre,

no name Geantă blană vulpe,

vintage Green Eyed Kisses,