Unpaired

 

Perechi sunt la tot pasul.

Perechi de ochi, perechi de îndrăgostiți, perechi de omonime, perechi de mulțimi disjuncte, perechi de cuvinte, perechi de palme (peste ochi) – chiar și perechi de comparații (metodă de marketing), sau de forțe (conform uneia dintre legile lui Newton) și, încet încet, ne încăpățânăm și noi să nu rămânem desperecheați.
Am obosit probabil. Ni se pare că îmbătrânim, sau li se pare altora și vor neapărat să ne spună, de parcă are cu adevărat vreo importanță ce cred ei. De acum înainte, orice privire în oglindă devine resemnare, oftat, aducere aminte. Din cauza lor, nu a noastră. Ba nu, tocmai din cauza noastră.

Pentru că nouă ne e cel mai bine așa, neperechi, doar că nu ne dăm seama. Ochii ne sunt încă grei de toate lucrurile mici de care ne bucurăm în fiecare zi, urechile ne sunt pline de toată muzica cu care le hrănim, palmele ne sunt fierbinți de toate culorile pe care le ating, iar noi încă mai credem că avem nevoie de altceva ca să fim compleți?

Ni se pare inutil deja să mai facem cunoștință cu noi înșine în fiecare zi ca niște bolnavi de amnezie când, de fapt, exact de asta avem nevoie.

Și atunci alergăm către cineva, oricine, căruia să-i spunem tot ce ni se pare că știm despre noi, pentru că ni se spune că cel mai tare trebuie să ne e frică să rămânem nespuși, neaflați, neștiuți.

Până și în jurul nostru, parcă totul începe să urle. Pereții, vasele lăsate prea mult în chiuvetă, umerașele goale, paharul din baie cu o singură periuță de dinți, patul…mai ales patul acela prea mic pentru doi, toate ni se pare că ne mustră mut.

Că nimic altceva nu contează.

Că suntem defecți așa, de unii singuri.

Că risipim degeaba apa, că pământului acestuia îi prisosim, că deranjăm vizual noi, neperechile.
De ce am alege să fim liberi și desperecheați? E greșit. Ceva e în neregulă și nu ar trebui să avem liniște până când devenim ai cuiva. De fapt, în casă e liniște și toate astea sunt numai în capul nostru. Și atunci începem căutarea, sau îi lăsăm pe alții să o înceapă pentru noi. Cu disperare, cu teamă, cu neputință, cu preconcepții, cu vise, cu fantasme, cu jumătăți de măsură sau cu totul.

Și uite așa devenim ca toți ceilalți: frustrați, nefericiți, începem să alegem prost, să distrugem vise, să călcăm în picioare promisiuni, să ne compromitem, grăbindu-ne să murim puțin câte puțin printre tote celelalte perechi care încearcă, din nou, în fiecare zi, printre desperecheați buimaci, care caută haotic un alt celălalt, printre neperechi frustrate.
Acum, noi am devenit toți aceia. Suntem perechi-perechi nepereche încercând, părând, chinuindu-ne. Împreună, doar pentru că ni se pare de-a dreptul stupid să facem cunoștință cu noi în fiecare zi, ca niște bolnavi de amnezie cronică. Formăm perechi doar pentru că.

Nu ne-am mai ascultat de mult bătăile inimii în timp ce  aveam ochii grei de toate lucrurile mici de care ne bucuram în fiecare zi, urechile pline de toată muzica cu care le hrăneam, palmele fierbinți de toate culorile pe care le atingeam.

Ah, dacă am mai fi avut puțină răbdare!

Rochie alb-negru, no name

Camașă lungă, neagră, thrifted

Pantofi piele, no name

Geantă turquoise, no name

Curea galbenă, no name

Green Eyed Kisses,