Ou sont les parapluies d’antan?

Chiar așa…unde sunt umbrelele de altădată, unde – femeile purtându-și cu o nonșalantă distincție – umbrelele de altădată? Unde sunt dantelele, caleștile, iubirile, poeziile, visele, crinolinele, legămintele, anotimpurile de altădată? Unde suntem noi, cei de altădată? Unde sunt toate lucrurile pe care ne-am spus că avem suficient timp pentru a le termina, ce s-a intamplat cu „noi nu o să lăsăm niciodată să moară ceea ce am construit împreună”, cu timpul care ne părea infinit și prieten? Cum de nu ne-am dat seama că suntem la fel ca ceilalți, că nu deținem adevărul absolut, că suntem oameni și atât, din aceeași plămadă de carne, glande, oase, nervi, haos, luptă, sare, zahar și grăsimi și că, la un moment dat o să ajungem aici, în acest punct și nu o să știm ce să facem mai departe?

De ce nu i-am crezut atunci pe toți cei care încercau să ne trezească, de ce rămâneam surzi când ni se spunea că nu suntem veșnici, că istoria se repetă, că tot ceea ce trăim, simțim, suntem, au mai fost și alții înaintea noastră, că toți, pe rând, au crezut că sunt nemuritori, că toți s-au analizat la un moment dat în oglindă spunându-și că lor niciodată viața n-o să le brăzdeze chipul, că visele lor sunt mai mari și mai puternice decât ale altora, că rutina e doar pentru oamenii simpli, că ei o să fie primii care o să schimbe ceva, care o să demonstreze că sunt , vibrează, ințeleg altfel.

Eu, una, am avut o revelație: am realizat că sunt foarte proastă. (știți filmele acelea în care unul din personaje mărturisește cu voce tare că e gay și i se ridică o piatră de pe inimă, viața lui devine mult mai simplă și frumoasă, asta după ce foarte mult timp și-a negat pornirile, s-a autocenzurat, și-a pierdut timpul implicându-se în tot felul de relații nefericite cu femei, pentru a nu fi deconspirat?) A fost nevoie să ajung până aici, să îmi pun întrebări, să aflu răspunsuri, să citesc, să discut, să-mi doresc altceva, să-mi ies din bula de autosuficiență, ca să aflu că…sunt rușinos de proastă. Mă simt neputincioasă chiar în fața imensității prostiei mele. Mă întreb dacă sentimentul ăsta dispare vreodată, dacă scade măcar în intensitate odată cu anii, dacă devine parte din tine și te obișnuiesti atât de mult cu el, încât nu mai sesizezi când îți urlă în toată ființa, dacă se acutizează și devii nebun, pierzându-te în tine, luptându-te cu greutatea lui, sau lăsându-l să te acapareze până la urmă cu totul, să te absoarbă…să te distrugă.

Palton ASOS

Rochie neagră, no name

Bluză animal print, thrifted

Cizme vintage, șireturi, no name

Colier no name

Umbrelă no name
GreenEyedKisses,