Mamihlapinatapai

Era un soi de chemare în atitudinea mea din după-amiaza aceea,

– probabil se aliniaseră planetele cumva –

Mă așezasem

desculță – în Toscana, acum trei ani, meditasem cu picioarele în apă de râu

departe de orice așezare omenească

acum,

la marginea lucrurilor

rămase neterminate între ei și mine, între mine și ea

știam exact cum se face.

Și-au venit tăvălug

peste mine

anul 2007 cu așa a fost să fie-urile lui,

toate petrecerile mișto la care n-am fost invitată

forma unor degete cu mâini generoase și calde atașate în mod paradoxal unui bărbat care m-a iubit de cele mai multe ori rece și trist,

”Fortuna imperatrix mundi”, Carmina Burana

ochii aceia verzi-căprui pe nume Radu

pe unele le simțisem venind: ploi, orgasme, taxe, crize, furtuni,

– pe el, nu –

apoi Andreea: Doamne, cum fugisem. Aș fi putut face lucrurile altfel. Nu-mi plac cuvintele mici între oameni care se știu de-o viață-ntreagă, totuși mai ții minte drumurile noastre lungi, cu autocarul și toate tâmpeniile noastre?

Prietenilor vechi le spun, fiecăruia în parte: Aș fi fost cu totul alta de nu erai tu – știi, nu? Dar eram asta. Iar tu…erai tu.

Așa c-am întocmit o listă nu prea obiectivă cu toate defectele mele

…și-ale voastre

unul câte unul, două câte trei, câte-n lună și în stele

(Caramitru, Mălăele)

și alte câteva.

Printre ele, iluzia că oamenii se schimbă cândva, mânați de teamă sau dorindu-și

”Atunci fii cu ea”, i-am strigat în gând deși adevărul era că voiam să mă iubească pe mine. Pe mine, nu pe ea!! În definitiv, eu eram sofisticată și spirituală, eu îmi asortam întotdeauna cămășile cu pantofii, eu cântam dumnezeiește balade de dragoste, eu îl făceam să râdă, eu l-am făcut să zâmbească; eu, nu ea!

Îl intuiam, dar aș fi vrut să știu ce gândește.

Ploua mocănește. Plouase în rafale. Apoi încetase să plouă în locul în care stăteam, același loc în care el călcase cândva

cu mine odată

cu mâna dreaptă mulându-se perfect pe mâna mea stângă.

Eu îl făcusem să simtă.

Așa că-i fusese mai simplu s-o aleagă pe ea…