Rochia cu cordon ombilical

   

 

   

Undeva, există o ladă cu zestre

plină

”Lumina care vine dinăuntru caută mereu altă lumină și dacă o găsește, se așterne tot acolo și rămâne un timp. Să ai mereu lumină în privire, în mișcări, în cuvinte, în tot ce ești. O să faci lucruri minunate, din mâinile tale o să iasă lucruri minunate. Iar eu o să fiu aici, lângă tine, un timp. Atât cât e nevoie ca să le cunoști pe toate, pe rând: tonul vocii mele când sunt supărată pe tine, vaccinuri, ploaia, puțină spaniolă, puțină franceză și poate și puțină portugheză până atunci, înmulțirea, împărțirea, regulile casei, ”Misterul camerei galbene”, caracteristicile climei temperat-continentale, îmbrățișările, arta conversației, utilitatea tehnicilor de manipulare, moștenire genetică, folosirea corectă a limbii române, cum să asortezi culori. Și altele. Ai răbdare

așteaptă

aici sunt și înțeleg

am fost și eu ca tine

grăbită

copilă

cândva

aceleași buze, același mers ușor săltat, aceeași formă a unghiei mari, aceeași gropiță în bărbie

același oftat

în joacă

în pântece apoi

în oglindă

prin mine tu

prin tine eu

noi

în rochia cu cordon și pliseuri mari ca o punte între generații din treizeci în treizeci de ani care au ajuns în sfîrșit la un acord (rochia are acum vârsta mea și a fost a mamei pe vremea în care încă se mai cumpărau materiale la metru din magazinul Obor, telefoanele cu disc erau la modă și femeile emancipate aveau câte o croitoreasă în ateliere din Centrul Vechi și de pe Calea Victoriei și mergeau la probă seara, când ieșeau de la serviciu, sau sâmbăta, cel târziu până la ora trei și jumătate. Bunicii i-a plăcut întâi culoarea, apoi a pipăit cu degetele lungi, frumoase și pline de noduri ale ”mâinilor de aur”, cum le spunea bunicul și a aprobat, cu o mișcare din cap: ”Asta e pentru Carmen”. În tinerețe, bunica a fost mai degrabă aspră (Nu spunea ”Te iubesc”, ci ”Mama te iubește” ca și cum ”mama” era altcineva, o rudă de departe). Pe urmă a devenit bunică și petrecea ore întregi la lumina veiozei cu abatjour verde și trusă de plastic (cu forfecuțe care nu tăiau niciodată, ace cu gămălie, ațe de bumbac în toate culorile) alături, cosind câte un ciorăpel destrămat, prin care ieșea de acum degetul mare, refăcând gulerașe și cămășuțe apretate, tivuind rochițe care au rămas mici, cântând romanțe sau recitând ”La oglindă”. Și plângând încet. Apoi, mutându-se la mașina de cusut pe care uita mereu s-o ungă cu gaz și luând-o de la capăt. A iubit-o bunicul, dar n-a înțeles-o niciodată – sunt foarte puțini cei care-i înțeleg cu adevărat pe alții chiar dacă-i iubesc, iar ea s-a închis acolo, în universul mic al camerei cu mașină de cusut, gulerașe, ciorăpei, cutiuțe cu medicamente, alifii, unguente, câteva jucării de plastic împrăștiate pe covor, icoană cu Maica Domnului și candelă dedesubt, carte de rugăciuni din care citește și acum, după treizeci de ani, ”Crezul” și ”Bucură-te Marie” în fiecare dimineață stand pe marginea patului cu corpul îndreptat spre Răsărit. Mai singură și mai tăcută ca niciodată, câteodată își dă în cărți. Între păcate nespovedite, liniște asurzitoare și strigăte de ajutor fără chipuri, șifoniere de lemn vechi care scărțâie, între două lumi, așteptând.

aceiași genunchi zdreliți – când dreptul, când stângul, când amândoi odată (în același copac înalt din grădină)

nepieptănată

naivă

cu carnea tare

și un tatuaj mic, pe omoplatul stâng, despre care am aflat absolut întâmplător, simțind fără să vreau tot ce simți tu

aștept

să le vrei

să mi le ceri

să mă întrebi

să-ți trebuiască la ceva

rochia aceasta (Eram copil. Când ea nu era, deschideam curioasă șifonierul mamei încărcat de parfum, culori, brocarturi, pliseuri, picouri, funde, curele și probam pe rând lucrurile ei ore întregi, în toate oglinzile din casă (și sunt o grămadă). Defilam, șchiopătam în pantofi roșii, de lac, cu toc de 24, care mi-erau caraghios de mari. Așteptam să cresc acolo, atunci, în ei, suficient de mult încât să devin mama și să am voie să fac tot ce face ea – să spun minciuni de complezență la telefon, să stau până târziu seara, să mă dau cu ruj, să miros a parfum și să folosesc caseta de farduri Lancôme, să mi se ceară părerea în problemele importante ale familiei (și nu în ultimul rând, să mă cert cu tata). Scormoneam printre cutiile cu mărgele și gablonțuri întrebându-mă cât mai durează până când o să fie toate ale mele. Obrajii mamei au mai îmbătrânit de-atunci, iar eu pot să mă cert oricând cu tata)

sticluțe de parfum și alte miniaturi

o listă veche, cu nume de fată

o mulțime de sfaturi pe care le-am strâns de la mama

poeziile mele preferate ale lui Bokowski

dependența de standarde de jazz și cofeină

inelul de aur pe care mi l-a dăruit bunica

câteva seturi de pat cu flori, din bumbac plin

aripile albe, rădăcinile lungi, colții, ghearele

lumina

lumina care vine dinăuntru caută mereu altă lumină și dacă o găsește, se așterne tot acolo și rămâne un timp. Să ai mereu lumină în privire, în mișcări, în cuvinte, în tot ce ești. O să faci lucruri minunate, din mâinile tale o să iasă lucruri minunate. Iar eu o să fiu aici, lângă tine, un timp. Atât cât e nevoie ca să le cunoști pe toate, pe rând: tonul vocii mele când sunt supărată pe tine, vaccinuri, ploaia, puțină spaniolă, puțină franceză și poate și puțină portugheză până atunci, înmulțirea, împărțirea, regulile casei, ”Misterul camerei galbene”, caracteristicile climei temperat-continentale, îmbrățișările, arta conversației, utilitatea tehnicilor de manipulare, moștenire genetică, folosirea corectă a limbii române, cum să asortezi culori, cum să te aperi. Și altele. Ai răbdare

așteaptă

pentru tine le-am păstrat în lada noastră

cu zestre.

Ale tale sunt toate.”

Rochie vintage cu pliseuri, din garderoba mamei

Gablonțuri no name,

Camee vintage, sidef

Geantă Meli-Melo

Green Eyed Kisses,