The Eclectic Night Orchestra

E seară și vreau să scriu, trebuie să scriu. Îmi imaginez cum o să sune totul. Deja știu. Corpurile se întorc acasă prăfuite, istovite, mai bătrâne cu o zi. Acasă e întuneric, răcoare, geamul e deschis, s-a făcut curent și perdeaua albă, aproape tansparentă flutură, se zbate către afară ca și cum ar vrea să se desprindă de aici, din locul în care au obligat-o să rămână, iar lumânarea își împrăștie calm, impasibil, lumina gălbuie și rotundă în jur. Nu sunt singură; în mine se ascultă obsesiv Russell Garcia, ”Sounds in the night”, iar în cameră plutesc invizibile fraze nescrise, cuvinte nepronunțate, solilocvii, confesiuni, adnotări, aliterații. Stau în pat. Acum, în partea cealaltă a orașului, orice gest devine senzual și orice aruncătură de ochi, insinuare.

Vârfurile degetelor lungi și subțiri mângâie clapele perfecte, intercalându-se alb-negru, ale pianului Steinway & Sons. Pianul e deja acolo când începe povestea, iar pe mine m-au fascinat întotdeauna mâinile. Pianele mai puțin. Mi s-a părut întotdeauna că degetele lungi și subțiri sunt mai sensibile decât celelalte. Că percep mai multe nuanțe. Unghiile, cu albul acela convex din partea de sus care mie îmi lipsește. Mișcările. Limbajul. Venele. Chiromanția. Bumbul rotund de la încheietură – unul din motivele pentru care nu port ceas – celălalt, probabil de ordin psihologic, reprezintă lipsa de asumare în procesul de dezvoltare personală și lipsa responsabilității emoționale în relația cu Sinele. Amprentele. Forma. Culoarea și textura pielii. Semnele. Bubițele. Nodurile dintre falange. Steve Vai are mâini frumoase.

Reflectorul împrăștie o lumină gălbuie și caldă. Pianul, de un negru adânc, răspunde. Restul capitolelor, până la ultimul, se ascund de cealaltă parte a cortinei, unde se cunoaște deja deznodământul. În timp ce, pe partea aceasta, se aprinde un al doilea reflector. Vioara se odihnește pe umărul unui bărbat. Umărul nu e important, de aceea se află în pemumbră. Degete lungi și subțiri încep să se plimbe, în sus și în jos, de-a lungul corzilor. Le pipăie. Palpează dramatic, tensionat, sensibil. Mângâie. Acceptă. Lovesc. Vioara se zbate, tremură, ripostează. Plânge – sau cântă. Corzile sunt fierbinți. Mișcările degetelor lungi și subțiri încetează brusc, corzile tac dintr-o dată. E liniște. Nu mai există dirijor. De fapt, nici n-a existat. N-a fost niciodată nevoie de el, instrumentele, degetele, știu ce să facă. Nu există reguli. Replici, fraze muzicale, note, particule de praf plutesc în aer, ridicându-se deasupra scenei. Vioara se resemnează, sedusă și abandonată. Vocea, răspunsurile, temperatura ei, totul depinde de degetele lungi și subțiri, iar ele au încetat să o atingă. Conversația s–a terminat. Totul tace în lumina gălbuie. Pianul rămâne în penumbră. De cealaltă parte a scenei, o altă lumină gălbuie. Alte degete subțiri. Clape. Pâlnii. Cinci trompete care strălucesc aurii se ridică în același timp. Sunetele lor sunt perfect sincronizate.

Scena de lemn negru scârțâie veche sub greutatea corpurilor și a instrumetelor muzicale care au apărut dintr-o dată. Papioane negre din satin. Contrabasiști. Cămăși apretate, albe. Jobene. Clopote tubulare. Tobe acustice. Butoni aurii. Fracuri. O orchestră întreagă. Lavaliere. Microfoane. Straturi de pudră. Diapazon. Saxofon. Sclipici. Castaniete. Brățări cu diamante. Tenori, contratenori, soprane.  Cineva miroase puternic a Mille et un roses, edition limitée. Clavecin. Solo-uri. Alb și negru. Paiete. Costume. Sudoare. Corn englez, corn francez. Dar nimic nu durează.

Din nou, liniște bruscă. Penumbră. Cineva își ridică degetele lungi și subțiri în aer, mișcându-le într-o dezordine aparentă. Degetele nu ating decât aerul, totuși sunetele se produc. Pare a fi o harpă cu corzi invizibile. Pare a fi cântecul unei păsări. Pare că totul se întâmplă într-o altă lume. În anii 50, sau în viitor. În Palm Springs California, poate? Pare că sunt mai multe voci, un cor. Pare muzică hawaiiană. Samba. Cha Cha. Calypso. Sunetele sunt atât de ciudate, încât hipnotizează. Ochii se închid și rămân așa, doar pentru ca celelalte simțuri să se trezească.

Din nou, lumina alb-gălbuie.

Degetele continuă mult timp să danseze în aer, pipăind tot ce plutește pe suprafața lui, convertind particule de praf, replici, fraze pe care nu le-a scris nimeni, cuvinte nepronunțate, solilocvii, note disparate, confesiuni, adnotări, aliterații – în muzică. E straniu. E frumos. Totul e în mine.

Poate e un theremin, poate e relația mea cu noaptea. Sau cu muzica. Poate le-am trait deja sau n-o să le trăiesc niciodată. Poate e o prostie, sau poate, în limbaj de specilitate, e o acută stare melancoliformă cu tendințe patologice.

În continuare e noapte și vreau să scriu, trebuie să scriu. Îmi imaginez…

Dar nimic nu rămâne.

Pullover paiete, thrifted

Green Eyed Kisses,